Editura Polirom vă prezintă un fragment din volumul Nu spune asta! de Florin Irimia, publicat de curând în colecția Ego. Proză.
Deopotrivă realiste și fantastice, hilare și triste, cathartice și copleșitoare, prozele lui Florin Irimia oferă piesele unui puzzle care, odată asamblat, își schimbă funcția pentru a crea noi imagini și, implicit, sensuri. Scriitor și profesor cu vocația ratării, Sebastian, personajul-cheie al celor nouă povestiri, este victima farselor destinului și a propriei imaginații într-o lume în care căutarea permanentă a identității vine la pachet cu însingurare, depresie, insecuritate emoțională și duce la o „reinventare” periculoasă, căci, uneori, evadarea din prezent nu te face decât prizonier al trecutului.
Dacă doreşti să susţii site-ul citestema.ro, cumpără „o cafea”:
FRAGMENT
Cu puţin înainte de grilajul de metal, culoarul cotea din nou la dreapta, dar se îngusta, devenind mai degrabă o nişă în perete, care se prelungea într-un zigzag bizar, astfel încât nu puteai vedea înspre ce dădea propriu-zis. O luă pe acolo şi numai ce se pomeni într-o cămăruţă, nu cu mult mai mare decât o chilie de călugăr, unde, la o masă, stăteau un bărbat şi-o femeie care se uitau la ceva pe un laptop. Vru să se retragă, imaginându-şi c-a ajuns într-un loc interzis publicului, când femeia îşi ridică privirea din ecran şi-i făcu semn să se apropie. Atunci văzu şi afişul de pe perete, ceva mai într-o parte: „Experience Obersalzberg in VR“, scria. „Guten tag“, îi spuse femeia şi dintr-odată gura i se lăţi într-un zâmbet alb, de reclamă. „Wilkommen im Dokumentationsbunker Obersalzberg! Möchten Sie eine virtuelle Rundreise durch Obersalzberg machen?“ Nu înţelesese chiar tot, dar cu siguranţă era ceva legat de realitatea virtuală. „Sprechen Sie Englisch?“, îndrăzni el s-o întrebe. „Of course“, îi răspunse femeia. „Would you like to take a tour of Obersalzberg by means of virtual reality?“ Deci asta era, nu greşise. Normal că nu greşise. Atâta germană ştia şi el. Plus că afişul tot asta spunea. Aşadar, un tur virtual al Obersalzbergului! Suna interesant, dar probabil dura ceva turul ăsta. Mai bine se întorcea la Evelina acum, şi după ce urcau la Eagle’s Nest se puteau gândi şi la turul virtual. Deşi pentru asta ar fi trebuit să intre cu ea în buncăr, ceea ce era exclus, ştia deja care-i va fi reacţia. „Yes“, se trezi că spune, ca şi cum altcineva ar fi răspuns în locul lui, folosindu-i vocea. „Then, please sit down“, îi spuse femeia, cu acelaşi zâmbet larg, dar neconvingător. De-abia atunci observă şi fotoliul, singurul alt obiect de mobilier aflat acolo, un fotoliu vechi, din piele maro, poate chiar de-o vârstă cu buncărul, la cât de ros era. Şi totuşi, comod, constată când se aşeză pe el, ceea ce n-ar fi trebuit să-l ia neapărat prin surprindere, pe vremea când fusese făcut lucrurile erau menite să te ţină o viaţă, nu câţiva ani, ca acum. Ce ar fi trebuit însă să-l ia prin surprindere – şi chiar îl luă – fu rapiditatea cu care se executase, disponibilitatea de care dădea dovadă pentru a face un lucru despre care cu un minut-două în urmă nu ştiuse nimic. Ca să nu mai vorbim de ideea de a se aşeza într-un fotoliu, lucru care-l dusese automat cu gândul la dentist şi, cel puţin teoretic, ar fi trebuit să-i stârnească o reţinere instantanee. Şi totuşi, nu-i stârnise. Ce era cu toată disperarea asta? „Ei, parcă ce? Nu-i spusese şi Evelina că uneori e bine să se lase în voia lucrurilor? Să nu mai încerce să controleze chiar totul?“ „Aşadar, turul VR va începe din momentul în care dumneavoastră vă veţi pune aceşti ochelari pe nas, bine?“, îl informase, zâmbitoare, femeia şi-i întinse o pereche de ochelari ce păreau a fi din aceeaşi epocă cu fotoliul. Se uită la ei mai atent, erau din aceia cu ramă groasă, de bagă, şi lentile rotunde, doar că păreau a fi de soare sau, în orice caz, lentila era închisă la culoare. „Am să arăt ca un orb cu ei“, îi trecu prin minte, de parcă ar fi avut vreo importanţă. „Durata şi conţinutul turului le veţi alege dumneavoastră chiar la-nceput, imediat ce vă vom conecta la realitatea virtuală“, continuă femeia. „Nouă însă nu e nevoie să ne spuneţi nimic, e turul dumneavoastră, toate personalizările vă aparţin. Aşadar, putem începe?“ Totul părea că decurge prea repede, suspect de repede. „Oamenii ăştia se ţin de poante?“, îi trecu prin minte. „Nu, sunt nemţi, nemţii nu făceau poante, nu din astea. Totul decurge normal, ţi se pare ţie că decurge prea repede pentru că eşti obişnuit ca ele să decurgă mai greu.“ „Bun, dar ce fel de tur virtual mai era şi ăsta? Ochelarii erau nişte ochelari obişnuiţi, se vedea de la o poştă, şi nici măcar nu erau conectaţi la laptop ca să lase chipurile senzaţia unei chestii high-tech.“ „Ochelarii sunt cu bluetooth“, îi spuse femeia, de parcă i-ar fi citit gândurile, „şi se conectează wireless. Apăsaţi cu degetul pe lateral aici. Aşa. Acum doar să-mi spuneţi când sunteţi gata!“. „Păi, cred că sunt“, spuse el, dar mai mult cu jumătate de gură. „Durează mult?“ „Durează cât doriţi dumneavoastră să dureze. Doar am să vă rog ca atunci când vreţi să ieşiţi din program să rostiţi cuvântul «kaputt», bine? Asta e tot ce trebuie să faceţi.“ „Kaputt?“ „Exact.“ „Ca un fel de safeword sau cum?“ „Exact, ca un fel de safeword. Puneţi-vă ochelarii pe nas acum! Sunteţi pregătit?“ Nu era, în viaţa lui nu fusese mai nepregătit. „Da, să zicem că sunt…“
La-nceput nu se întâmplă nimic altceva decât că în jurul lui totul deveni mai închis la culoare, apoi deodată auzi sunetele acelea stridente ale modemurilor cu dial-up din anii ’90 şi, ca prin magie, se pomeni teleportat pe un vârf de munte (Hoher Göll?), privind nu la cei patru pereţi de adineauri, ci în depărtare, la valea care i se deschidea cu generozitate în faţă. În dreapta îi apăru un meniu, ca şi cum ar fi deschis o aplicaţie sau ar fi intrat într-un joc. Selectaţi perioada turului: 1890, 1920, 1938, 1952. Fără nici o ezitare degetul i se duse în dreptul lui 1938. Apăsă. Selectaţi avatarul dorit: Berchtesgadener, Der Fürher, SS-Offizier, Hotelbesitzer. „Der Führer? Oamenii ăştia au înnebunit? Ce era ăsta? Un test? Voiau să vadă câţi vizitatori erau în continuare fascinaţi de carisma întunecată a Conducătorului?“ Ei bine, o să le facă pe plac. Îşi duse degetul în dreptul celei mai neinspirate opţiuni, dar nu apăsă. „Der Führer“, auzi imediat vocea melodioasă a unei femei. „Selectând opţiunea Der Führer, vă bucuraţi de cea mai mare mobilitate a avatarului dumneavoastră. Puteţi să vă deplasaţi oriunde doriţi în perimetrul oferit, veţi fi tratat mereu ca un adevărat Conducător ce sunteţi.“ „Pe bune? O spun aşa, pe şleau? Incredibil!“ Apăsă, acum mai mult furios decât curios, aşteptând să vadă până unde erau nemţii ăştia în stare să meargă. Brusc, priveliştea de pe munte dispăru şi se trezi într-o cameră mare, înconjurat din toate părţile de diferite tonuri de grena. Mocheta, fotoliile, şemineul, covoarele persane, scările, totul era colorat într-o nuanţă vişinie. Era puţin obositor şi total neinspirat după părerea lui, dar poate aşa fusese în realitate. Se duse la geam şi privi spre munţi. Untersbergul! Măreţia asta, toată a lui! Mirific! Slobozi aproape fără să-şi dea seama o băşină. Mirosea îngrozitor, dar într-un fel plăcut. Doar era a lui. „Băi, amărâtule!“, auzi o voce! Se uită nedumerit în jur, de unde-i vorbea? „Alo, acolo! Adolfo!“ „Cine era? Benito? Îl invitase pe Benito aici?“ „Nu e nici un Benito, fraiere, sunt băşina ta! Pârţul!“ „Poftim?“ „Da, ai auzit bine! Sunt băşina pe care tocmai ai slobozit-o din tine!“ „N-am timp pentru glume nesărate! Dispari, oricine ai fi!“ „Păi, am să dispar, că n-am încotro. Dar, înainte de asta, voiam să-ţi spun două vorbe: You stink! Ha, ha, ha!“ „Ia mai du-te-n…!“ Îl scoteau din sărite gazele astea! De la ce dracu’ le avea? Doar era mereu atent la ce mânca, scosese carnea din meniu, ouăle, laptele, era practic vegetarian. Şi totuşi… Auzi un ciocănit discret în uşă. Se enervase de-a binelea de-acum. Nici măcar priveliştea asta de basm nu reuşea să-l mai tempereze! „Cine-i?“, se răsti fără să ştie la cine se răstea. De parcă ar fi contat! Doar era Conducătorul Suprem al Germaniei! Putea să se răstească la cine avea chef. „Eva“, auzi o voce timidă venind din spatele uşii. „Eva? Care Eva? A, da! Ţiitoarea lui. Ce mai voia şi ea?“ „Intră!“, îi spuse pe un ton indulgent, dar şi un pic agasat. Eva intră cu un zâmbet mare pe faţă care îi dispăru imediat ce dădu ochii cu el. „Ce-ai păţit, mein Führer?“ „Eu? Ce să păţesc? N-am păţit nimic. Doar o uşoară indispoziţie! Stomacală!“ Eva oftă uşurată. „A, bun! Credeam că e altceva.“ O privi cu suspiciune. „Altceva? Ce altceva?“ „Nu ştiu. Sunt atât de multe. Întâlnirea cu Chamberlain, de exemplu.“ „Cu cine? A, nu, nu mă preocupă deloc chestia asta“, spuse, dând din mână a lehamite. „Chamberlain e un dobitoc!“ Şi totuşi, de ce se enervase aşa de uşor? Nu era ca şi cum nu mai avusese flatulenţă, nu? Şi-atunci? Îi era teamă! Da, asta era! Îi era teamă de el însuşi! Îi era teamă de propriile ambiţii, de ce voia să înfăptuiască!
Puteţi cumpăra cartea de la:
Florin IRIMIA s-a născut în 1976 la Iași. Este cadru didactic la Facultatea de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Scrie cronică literară din 2001, în calitate de colaborator al revistelor Dilemateca, Noua literatură, Observator cultural, România literară și Suplimentul de cultură. În 2009 debutează ca prozator în revista Noua literatură (sub pseudonimul Eduard Tăutu), iar în 2011 publică la Editura Brumar romanul Defekt, laureat al Festivalului Primului Roman de la Chambéry, Franța, 2013. La Editura Polirom i-au apărut romanele O fereastră întunecată (2012) și Câteva lucruri despre tine (2014), precum și volumele de proză scurtă Misterul mașinuțelor chinezești (2017) și Bărbatul din spatele ceții (2021).
scrie un comentariu