Uneori, frumuseţea face parte din plictiseală – despre „Swing Time” de Zadie Smith

Mai rar păreri atât de împărţite precum cele care privesc romanul „Swing Time” de Zadie Smith. Pe de o parte, sunt cei care-l consideră scris genial, uluitor, sensibil, iar adjectivele de genul acesta curg, curg, curg. Pe de altă parte, există tabăra „dezamăgiţilor”, cei care au mai citit şi altceva de Zadie Smith şi s-au convins acum că nu mai merită încă o şansă, cei care s-au pierdut în amestecul de teme şi de orizonturi propuse de un roman mai lung decât ar fi trebuit.

În rezumat, la peste 46 000 de notări pe goodreads (wow!), „Swing Time” se bucură de o medie de peste 3,5 (bună spre foarte bună), 15 la sută dintre aprecieri fiind de cinci stele. Multe notări, ce e drept, iar cartea chiar pare apreciată, poate şi datorită celor care au preferat o notare călduţă, de trei stele, aşa cum am procedat şi eu, întrucât deşi mi-a plăcut scriitura pe alocuri, am considerat că romanul nu funcţionează pe gustul meu ori are nişte lipsuri peste care nu pot să trec atunci când mă gândesc să-i dau unei cărţi o notă de patru sau, mai rar, de cinci.

Două tinere metise, care se cunosc la un curs de dans, visează să ajungă departe de nord-vestul Londrei. Ambele vor să fie dansatoare, însă numai una dintre ele, Tracey, pare să aibă aptitudini în acest sens. Cealaltă, care oferă şi vocea narativă a cărţii, nu este la fel de înzestrată, nici măcar din punct de vedere fizic.

Prima parte a cărţii, care intră uşor în adolescenţa celor două fete, mi-a plăcut cel mai mult, poate datorită faptului că scriitura mi s-a părut foarte ataşantă, intimă, precum mângâierea catifelei. Mi-am spus multe pagini la rând că Zadie Smith este mare şi că mă va încânta până la final, aşa cum au făcut-o mai recent sau mai demult Donna Tartt cu „Sticletele” ori Hanya Yanagihara cu „O viaţă măruntă”. Şi deşi am înghiţit pagini după pagini cu încântare, am ajuns să aştept prea mult un declic, ceva care să ducă povestea la un alt nivel.

Dincolo de primele vreo 200 de pagini, frumuseţea cărţii se găseşte în detalii şi în complexitatea temelor abordate şi mai puţin în construcţia ei. Destinul celor două fete, urmărit la început în paralel, ajunge pretext pentru consideraţii legate de feminism, multiculturalism, rasism, colonialism şi alte teme să le zicem „mari” ori care atrag premii literare. Straturile de interpretare sunt multiple şi, dintre toate, poate cel care m-a atras cel mai mult şi pe care l-aş recomanda spre urmărire ar fi cel în care este vorba de originile celor două fete, de sprijinul familial şi de educaţia primită, chestiuni care se văd într-o anumită măsură şi în evoluţia lor de dincolo de adolescenţă.

Cum acţiunea se mută din Londra înspre Africa de Vest şi cum una dintre fete ajunge asistentă a unei cântăreţe celebre, perspectivele se schimbă şi ele, straturile de interpretare, la fel, însă ce rămâne mereu în mintea naratoarei este prietenia de cândva cu Tracey, relaţia aceea care avea să pună bazele unei maturizări parcă niciodată desăvârşite.

De altfel, de la Tracey, trecând prin figura puternică a mamei naratoarei şi ajungând pe la diverse alte personaje feminine puternice, între care şi cântăreaţa Aimee, vocea care spune povestea de aici capătă diverse inflexiuni formatoare şi accente. Ai zice că naratoarea se transformă pe măsură ce scrie, nu neapărat din pricina trecerii timpului, ci pentru că este şlefuită de cele pe care le cunoaşte pe parcurs. Însă nu e chiar aşa. Ea rămâne la fel de naivă pe tot parcursul cărţii, în ciuda numeroaselor experienţe puternice prin care trece.

Pe de altă parte, Zadie Smith şi-a dorit, probabil, o poveste care să surprindă cât mai mult din complexitatea lumii actuale şi să-şi spună punctul de vedere în legătură cu foarte multe probleme. Tabăra „dezamăgiţilor”, despre care aminteam la început, îi critică împrăştirea aceasta şi faptul că nu a ştiut să facă un text ceva mai concentrat şi mai „cu zvâc”. Însă, în acelaşi timp, cei care îndrăgesc stilul său cred că savoarea poveştii tocmai în asta stă: în plăcerea de a urmări un cadru care evoluează lent şi care se interpretează doar ca ansamblu, la final.

Există în roman un personaj care nu citeşte niciodată mai mult de o treime din orice carte. După ce trece de o treime, consideră că şi-a format o părere („ideea de bază”) şi are, drept concluzie, una din patru variante: cartea este „vioaie” (adică bună), „importantă” (foarte bună), „controversată” (nu se ştie dacă e bună sau proastă) sau „literară” (foarte proastă) . După aceste criterii, „Swing Time” este între controversată şi importantă, mai ales dacă arunci un ochi la părerile împărţite ale cititorilor din toată lumea, pe care site-ul goodreads (care nu e neapărat relevant cu privire la calitatea ori valoarea unei cărţi) le îndosariază continuu.

„Încă nu înţelegeam că frumuseţea făcea parte din plictiseală”, spune în prima jumătate naratoarea lui Zadie Smith. Până la urmă, poate că (şi) aici se găseşte una dintre cheile în care trebuie citită cartea aceasta: nevoia de a te abandona unor fapte şi mai puţin unei direcţii.

Zadie Smith, „Swing Time”, Editura Litera, anul publicării: 2019, traducere: Mariana Piroteală, nr. pagini: 560

Cartea este disponibilă pe elefant.ro, libris.ro şi pe site-ul editurii.