Scriu despre debutul Irinei Anghel la cald, când romanul e încă proaspăt în mine, cu emoţie brută ce încearcă să capete o formă. O carte în care naratoarea, pe care, ca să o parafrazez pe Irina, nu ţi-o alegi, stă de vorbă cu cititorii de parcă ar fi prieteni de o viaţă şi s-a aşezat să le povestească ceva. Un stil atipic, curat, simplu, dar ascunzând o filosofie de viaţă atent camuflată într-un umor de limbaj colocvial molipsitor, peste fondul unor sentimente şi al unor cugetări umane de o profunzime aparte.
Romanul introduce în partea sa intitulată ÎNCEPUT un pachet de ţigare care să deschidă spectacolul unei lumi banale, obişnuite, punând lumina reflectoarelor pe acea parte a existenţei pe care nu o putem controla: trecutul. Acesta, simbolizat de un şiret ce se desface (desfăşurându-se haotic, prin fiecare moleculă din noi), impune o idee originală despre final, dezvăluind de fapt două finaluri ale cărţii, puse sub semnul alegerii. Cum ar fi dacă am putea schimba finalul? Dar trecutul?
Povestea a patru colegi de liceu: Mişu, Nel, Victor şi Nina. O prietenie de o viaţă, cu meandrele specifice diferitelor vârste şi cu tuşa colorată a fiecăreia dintre personalităţi. Cei trei băieţi, fiecare dintre ei fiind, de fapt, în viziunea mea, un alter-ego pentru personajele de teatru Take, Ianke şi Cadâr în variantă modernă (care mi-au venit, de câteva ori în minte, involuntar, ca nişte flash-uri), sunt exponenţii unei generaţii de adolescenţi cu preocupări normale, dintr-un oraş al anilor ʾ70 (probabil Iaşul). Ei se regăsesc în finalul cărţii, la 40 de ani distanţă, şi înţeleg cu toţii ideea (ca un laitmotiv, ea fiind deja configurată pe parcursul naraţiunii) că uneori se mai întâmplă pur şi simplu şi lucruri care nu trebuie să se întâmple. Personajele reprezintă exponenţii unei generaţii care-şi caută drumul (ca o intuiţie a ieşirii din comunism), refuzând standardele şi şabloanele societăţii, dincolo de existenţa normală pe care încearcă să o ducă şi în care se simt închistaţi. De aceea, Nina şi Nel, ajunşi la vârsta maturităţii, nutresc speranţa că, de data asta, vor avea o relaţie normală, amândoi sub influenţa amintirii iubirii timide, pure şi neaşteptate (ca o zăpadă primăvara, cum minunat spune autoarea), că vor putea alege acum cealaltă parte a discului de vinil.
Dacă îţi place articolul:
Este povestea unei prietenii aparent superficiale, care îi leagă pe aceşti cerşetori ai unei alte existenţe. Să fie oare ziua de 1 aprilie, data de naştere a lui Mişu, o adevărată zi a păcălelilor? Este chiar aceea în care Mişu dispare, este ziua care se repetă ca un refren al relaţiei lor, într-o eternă căutare a unui cadou pentru sărbătorit. Mişu se autointitulează filosof sau pianist-cerşetor, el devenind portavocea (care, de altfel, se insinuează de la începutul acţiunii) unui grup de tineri fragili sufleteşte (ei oglindesc trauma abandonului de tată, al sincopelor relaţiilor cu mama, printre alte goluri emoţionale comune atâtor familii) şi care se sprijină reciproc, în evoluţia caracterelor lor, pentru a se desăvârşi ca oameni. Apare aici rolul covârşitor al prieteniilor legate în liceu şi care vor rămâne pârghii esenţiale în viaţa lor şi a tuturor ce au avut norocul să o trăiască.
Este un banchet despre care nu sunt siguri în spatele cărui bloc ar trebui să se ţină, metaforă a bâjbâielilor tinereţii ce caută să evolueze, de la banalul moment al manipulării unui pachet de ţigare cu care începe totul.
Scriitura, de o oralitate debordantă, combină frazele lungi, abundând în detalii (fizice, mai ales) presărate cu ironie fină şi umor mucalit, cu dialogurile scurte, necizelate, aproape smulse din personaje, ca nişte mostre de caractere.
Cartea poate trece cu uşurinţă drept o alegorie (punctată de simboluri recurente: discul, pianul, pâinea, cofetăria Ana etc.) a căutării sensului vieţii ce capătă contur şi densitate în prezenţa pasiunilor, a relaţiilor sincere şi durabile (pe care, tinerii de aici, instabili în esenţa lor, o caută cu sete, în ciuda aparenţei lor indiferente şi rebele), dar mai ales a iubirii cu toate valenţele ei impuse de etapele de vârstă.
Rămâne în urma lecturii, ca un abur inconsistent, parfumul timpului ce ne urmăreşte permanent, dincolo de impresia că anumite momente au fost depăşite sau că anumite persoane au fost uitate. Şi mai rămâne, ca o oglindă a acestei dâre de fum, o certitudine exprimată într-un dramatism bine ascuns de umor de către Nina, la reîntâlnirea cu Nel, amândoi acum oameni maturi: în viaţă îţi sunt daţi doar unul, poate doi, hai, dacă ai noroc, chiar trei oameni ai tăi.
Pe care, dacă am şti că ne sunt meniţi, nu i-am mai căuta, cu disperare, pe la toate banchetele, fie ele ale cerşetorilor sau ale pianiştilor, scriitorilor, medicilor sau filosofilor.
Irina Anghel, „Banchetul cerşetorilor”, Editura Polirom, anul publicării: 2022, nr. pagini: 200
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă: Ebuen Clemente Jr / Unsplash
scrie un comentariu