Cristina Drăghici este medic rezident pediatru și scrie poezie. A debutat editorial cu volumul „anticorp” în 2019, la Editura Charmides – colecția Debut și a susținut lecturi publice la Institutul Blecher, Dactăr Nicu’s Skyzoid Poets, Poets of the East, Fractal. A publicat povestiri în Cartea Sângeorzului, volumul II – 2022, Editura Charmides, iar recent a fost performer în cadrul seriei SWORDS – Spoken Word Sesssions, moderată de Cosmin Perța.
Poezia Cristinei nu este un cappuccino pe care îl savurez dimineața, ci este expresia scrisă a momentului în care țin viața în mâini ca pe un pahar de Martini (p. 51). Se vorbește cu voce tare și sigură despre tristețe, despre tragedii peste care sufli cu baloane de săpun; se vorbește mai ales despre luptă – niciodată pentru a răni, doar pentru a salva – uneori evidentă prin apelul la termeni direcți – m-am înrolat în armata ei (p. 34), o să trăiesc lângă un bărbat ca un câine de pază (p. 49), alteori subtilă și blândă ca jocul unui copil:
„frica nu îl cunoaște pe tata nu știe oasele mamei
(…)
de ea ascund oameni
pe bunica am învelit-o în hârtie creponată – nu
o va recunoaște
tatălui meu i-am acoperit toată fața cu frișcă – va
crede
că e o prăjitură pentru copii
pe mama am colorat-o toată în mov – va crede
că e o plapumă” (p. 32-33)
Din titlul volumului, un substantiv comun nearticulat, extragem un loc pe care te poți așeza fără senzația că iei locul cuiva pentru a privi lupta: o inimă care mereu poate crește/ în inimă mai e loc de inimă (p. 59) în corpul celorlalți. Asemenea unui anticorp într-un corp bolnav, vocea poetică este protecția întinsă ca o folie de aluminiu, ținând celelalte inimi calde.
Totodată, se scot tragedii prin pelicula lor de neputință și se aduc lucruri mici care se aprind pentru a face lumină chiar și atunci când sau, mai exact, mai ales atunci când nu se mai poate face nimic:
„vreau să suflu cu puf de păpădii peste oamenii
pentru care nu se mai poate face nimic” (p. 52)
„într-o zi vom merge într-un sat și vom repara
gardurile tuturor
vom sufla baloane de săpun peste casele care ard
oamenii rămași singuri vor primi vată de zahăr
tristețea primește un scaun de pluș” (p. 55-56)
Discursul poetic rămâne neclintit în mijlocul dezintegrării, urmând consecvent direcții către a pune la adăpost uneori chiar natura – constantă a volumului, identitatea unei resurse cu care schimbul e simbiotic:
„cetățile se dărâmau
nu mă îngrijora nimic
ocroteam focul” (p. 60)
„ploaia are răbdare cu interiorul meu
(…)
degetele mele sunt pentru furnici
le ofer unghiile mele ca pe niște saltele de paie” (p. 59)
Dimensiunile viață-moarte alternează pe tot parcursul volumului, micșorându-și distanțele. Lupta se duce în teritorii inevitabile, în care singura greutate a senzoriului este măsura în care moartea poate fi anulată:
„nu vreau să mă întorc
într-o lume
unde sunt strânsă de mână
doar pentru că altfel
se moare” (p. 31)
În același timp, un spațiu pre-viață este un spațiu safe al intimității:
„suntem doar noi doi
(…)
plutim în sfârșit într-un uter care nu ne amenință cu
nașterea” (p. 47)
Din volum își ridică inimile generații de femei – multe fetițe mici ca niște viermișori (p. 5), o femeie bătrână croșetează șoșoni (p. 11)– pentru a se pune în comun cu inima care apără – cea care a găsit locul unde femeia se face fetiță (p. 44), cea cu bonetă albă pe care scrie „cândmăfacmarevreausărămânmică” (p. 11). Poemul-deschidere este un time-lapse în care vedem viața trecând prin corpul unei fetițe, apoi prin corpul unei femei și toți afluenții ei adunați și numiți cu rapiditate: lacrimile, menstruația, virginitatea apoi lipsa ei, căsătoria, divorțul, moartea mereu întârziată pentru că ele se întorc sub nisip aici, doar că mai încolo (p. 6). Toate au aceeași viteză – viteza tristeții și a neputinței.
„sub nisip sunt multe fetițe mici ca niște viermișori
plâng și se vaită le e sete și au lacrimi rămase în păr
și sunt îndrăgostite și le vine ciclul și fac sex pentru
prima oară
și se mărită și divorțează și mor
(…)
și iar se întorc sub nisip aici
doar că mai încolo” (p. 6)
Capturile interrelaționale sunt expuse de la un capăt la celălalt al volumului sub diverse forme – uneori, pentru a vorbi despre dragoste în lucruri mărunte intermitent dublate de elemente din natură:
„apoi am merge să mâncăm savarine la Piața Victoriei
ne-am privi mâinile
am avea degete inele făcute din crenguțe de nuc” (p. 17)
În alte momente, discursul poetic se concentrează pe dimensiuni mai puțin calde din spatele cărora răzbat falsificarea apropierii (1), alternând cu momente de recunoștință (2), conexiune prin furie (3) sau asocieri cu moartea primită conștient și asumat în propriul corp, nu ca pe o tragedie, ci ca pe un curs natural (4):
„azi dimineață strigai desculț cu săpunul pe față
nu faci decât să îmi doresc să mor
am împletit 72 de legături de leuștean
ca și cum am fi dormit o săptămână împreună” (1) (p. 19)
„îți mulțumesc pentru că ai învățat să mă rabzi
în timp ce îți calc cămășile albe” (2) (p. 20)
„te primeam în mine
ca o poartă
care se deschidea larg
pentru a lăsa să intre
un întreg cortegiu funerar
(…)
uitasem că ne-am cunoscut
dând ambii cu pumnul în vânt” (3)(4) (p. 25)
Așadar, anticorp este fetița care circulă prin sânge pentru a curăța corpul femeii, anticorp este femeia care circulă prin viețile celor din jur pentru a-i ascunde de frică sau pentru a oferi tristeții un scaun de pluș, anticorp este senzorialitatea care ridică omul din propria moarte, anticorp este natura cu care se face schimb de resurse pentru a lupta mai departe.
Cristina Drăghici, „anticorp”, Editura Charmides, anul publicării: 2019, nr. pagini: 64
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă: Paradigm Visuals / Unsplash
scrie un comentariu