elefant.ro

O carte perfectă pentru vacanţa de vară, în curând, în colecţia Blue Moon a Editurii Litera: „Vacanţă în paradis” de Miranda Beverly-Whittemore.

Traducere din limba engleză și note de Gabriela Tănase

Posesoarea unei burse la un colegiu de prestigiu de pe Coasta de Est, Mabel Dagmar, o fată ca oricare alta, este surprinsă când colega ei de cameră, frumoasa și nestăpânita Genevra Winslow, o fată de familie bună, îi caută prietenia. Ev o invită pe Mabel să-și petreacă vara la Bittersweet, o casă din Vermont aflată în proprietatea familiei sale de mai bine de un secol, iar Mabel ajunge să se obișnuiască cu băile în piscină și cu petrecerile cu focuri de artificii. Brusc, are tot ce și-a dorit vreodată: prieteni, un iubit, acces la bogăție și, mai presus de toate, pentru prima dată în viață, sentimentul că aparține unui grup. Dar, cu timpul, Mabel descoperă în trecutul familiei Winslow lucruri aproape la fel de șocante precum cele din prezent. Sub aparența strălucitoare este ceva putred. Și nu toți membrii familiei sunt așa cum par…


„Beverly-Whittemore aduce la viață cu mare măiestrie Winloch-ul, evocând aspectul casei și ritmurile zilelor de vară… O atmosferă de basm – à la Frații Grimm, nu de felul celor specifi ce poveștilor Disney – străbate romanul, în care amenințarea se construiește treptat… Ca un Downton în Vermont, Vacanță în paradis este plin de răsturnări de situație, secretele de familie curg precum șampania, însă Beverly-Whittemore reușește să arunce o lumină asupra imperfecțiunilor întunecate ale sufletului omenesc.“ – New York Times Book Review

„Pentru fanii lui Edward St Aubyn… Vacanță în paradis a Mirandei Beverly-Whittemore țese o poveste gotică plasată în New England, cu personaje de familie bună și uși masive, în spatele cărora cu greu se poate pătrunde.“ – Vogue.com


Fragment

Înainte de a nu mă putea suferi și înainte de a ajunge să mă iubească, Genevra Katherine Winslow habar n‑avea că exist. Sigur că exagerez; începând cu luna februarie, toți studenții erau cazați, timp de șase luni, în camere mici și claustrofobe ca niște cutii de pantofi, astfel că ea nu‑mi putea ignora defel prezența (fie și numai pentru că tușeam de fiecare dată când își aprindea o țigară marca Kool în patul de deasupra mea). Totuși, până în ziua în care Ev m‑a invitat s‑o însoțesc la Winloch, mă obișnuisem cu ideea că eram ceva asemenea unui fotoliu hidos tapițat – de care se împiedica mereu, folosit numai când era absolut necesar, o mobilă pe care n‑ar fi ales‑o singură nici în ruptul capului.

Iarna aceea era mai friguroasă decât aș fi crezut că va fi vreodată, chiar dacă o colegă din Minnesota, care ședea intr‑o altă cameră, afirma că „nu i se părea cine știe ce“. Dar, în Oregon, de unde veneam eu, zăpada era văzută ca un dar, o pulbere frumoasă, albă, așternută peste tot doar timp de două zile, după luni la rând de cer cenușiu și ploi. Acum, vântul aprig mătura Hudsonul, bătând dinspre oraș, și era atât de mușcător, încât simțeam cum îmi îngheață măduva în oase. În fiecare dimineață, mă făceam covrig sub pilotă, intrebandu‑mă cum voi reuși să ajung, la ora 9, la cursul de latină. Din nori cădeau fără oprire fulgi mari și albi, și Ev dormea dusă.

Asta până în ziua în care temperatura a coborât sub șaptesprezece grade. În dimineața aceea, urmărea printre genele ei lungi cum îmi trăgeam galoșii cumpărați de mama la mâna a doua și, fără să spună un cuvânt, a sărit jos din pat, a deschis partea ei de dulap și mi‑a aruncat la picioare o pereche de ghete îmblănite scumpe, L.L. Bean.

– Pune‑le pe astea! mi‑a zis pe un ton autoritar, fâțâindu‑se prin fața mea în cămășuța de noapte din mătase.

Cum aș fi putut să‑i refuz oferta generoasă? Pipăiam pielea ghetelor – era la fel de moale cum arăta.

– Să nu cumva să mă refuzi! Și s‑a cățărat înapoi în pat. Doar nu‑ți închipui că‑mi voi pune așa ceva în picioare!

Inspirată de acest gest de generozitate și gandindu‑mă că ghetele trebuiau încercate oricum (puse la treabă, mai bine zis terorizate de o țărancă zdravănă ca mine – sigur că Ev putea oricând să se răzgândească și să mă lase fără ele), mi le‑am tras și, cu multă voință, mi‑am târât pe ușă afară trupul înfrigurat. Traversam campusul, înfruntând ploaia, lapovița și zăpada rece, aterizând greoi drept în mijlocul nămeților care îmi apăreau în față. Întorceam din când în când capul spre fereastra noastră, unde o puteam zări pe Ev fumând, și mulțumeam zeilor că nu se uita spre mine.

Ev purta, de obicei, un palton bej din păr de cămilă, bea absint în cluburile underground din Manhattan și chiar dansase o dată goală deasupra marii porți de la intrarea în campus, după ce făcuse un pariu. Își petrecuse adolescența prin tot felul de școli cu internat și centre de reabilitare. Amicele ei, rujate excesiv, aduceau un suflu proaspăt în dormitorul nostru sufocant, de cămin studențesc, parcă cu promisiunea că vom avea parte de niște lucruri mai bune în viitor. Deși pe atunci singurul mod în care socializam era câte o mică petrecere improvizată, pe etaj, după care mă încovoiam deasupra romanului Jane Eyre. Pot spune că treceau mai multe săptămâni până când o vedeam din nou pe Ev. În rarele ocazii, când vremea rea îi strica planurile, îmi dădea sfaturi din lumea în care se învârtea ea, ca de exemplu: 1) să bei numai tărie la petreceri, fiindcă nu îngrașă (deși rostea cuvântul strâmbând din buze, continua s‑o facă) și 2) închide ochii, dacă vei ajunge vreodată să faci cuiva sex oral.

– Să nu crezi că te vei împrieteni vreodată la cataramă cu colega ta de cameră, îmi spusese maică‑mea pe tonul ei abrupt, rezervat doar discuțiilor cu mine, chiar înainte de a‑mi lua zborul spre est.

În acel august, în timp ce mă uitam cum tipul de la siguranța aeroportuară îmi scotocea prin budigăii din valiză, iar mama gesticula ca o apucată, în semn de rămas‑bun, am trecut comentariul ei pe lista insultelor. Eram foarte conștientă că părinților mei nu le‑ar fi păsat deloc dacă ratam colegiul și mă întorceam acasă, să curăț hainele altor oameni pentru tot restul vieții; era soarta ce‑mi fusese hărăzită de el – sau, mai bine zis, de tatăl meu – cu numai șase ani în urmă. Totuși, la începutul lui februarie, am înțeles ce dorise să‑mi spună, de fapt, mama; că bursierele ca mine nu trebuiau să se amăgească inchipuindu‑și că, dacă împărțeau dormitorul cu odrasla unei familii americane renumite, vor ajunge și ele la fel, pentru că asta le‑ar ațâța apetituri insațiabile.

Se apropia sfârșitul anului universitar și, de acum, eram sigură că atât eu, cât și Ev ne cunoșteam bine rolurile; mă tolera, în timp ce eu pretindeam că disprețuiesc profund tot ce reprezenta ea. Astfel că am fost de‑a dreptul șocată, în acea primă săptămână din februarie, când am primit un plic ivoriu în cutia poștală a campusului, cu numele meu scris elegant pe el cu un tuș negru, gros. În interior, am găsit o invitație la recepția organizată de președinta Consiliului de administrație al colegiului în onoarea celei de‑a optsprezecea zile de naștere a lui Ev, care urma să aibă loc la Muzeul de artă al campusului, la sfârșitul lunii. Pasămite, Genevra Katherine Winslow urma să doneze, cu acea ocazie, un tablou de Degas.

Un eventual martor care ar fi văzut cum îndesam plicul în buzunarul hanoracului și‑ar fi spus că biata și umila de Mabel Dagmar se simțea stânjenită să participe la acel spectacol decadent, dar era exact invers – doream să prelungesc cât mai mult cu putință acea senzație plăcută, stârnită de invitație, până când descopeream fie că fusese o greșeală, fie că în toate cutiile poștale fusese aruncat un plic asemănător. Hârtia gălbuie, plăcută la atingere, mi‑a încălzit mâna întreaga zi. Când m‑am întors în cameră, am proptit plicul la vedere pe biroul meu, unde Ev își ținea scrumiera, sub singura fotografie pe care o afișase în încăpere, un grup de vreo șaizeci de oameni – tineri și bătrâni, toți aproape la fel de blonzi și de frumoși ca Ev, îmbrăcați complet în alb – în fața unei case grandioase de vacanță. Îmbrăcămintea albă a membrilor familiei Winslow era obișnuită, dar nu genul de casual pe care îl etala familia mea (tricouri imprimate Disneyland, burți, doze de Heineken). Rudele lui Ev arătau bronzate, zvelte și zâmbitoare. Cămăși cu guler, rochii apretate, bine călcate, șosete croșetate, purtate de fetițe cu părul împletit în codițe. Îi eram recunoscătoare că agățase fotografia deasupra biroului meu, puteam s‑o studiez pe îndelete și s‑o admir.

Abia peste trei zile a observat plicul. Fuma sus, pe patul ei – umplând camera de fum acrișor, în timp ce eu, aplecată peste calculele mele, foloseam de zor inhalatorul ca să pot respira –, când a scos un fel de mârâit nemulțumit, a sărit din pat și a ridicat plicul.

– Doar n‑ai de gând să vii? m‑a întrebat, agitandu‑l prin aer.

Părea îngrozită la gândul că puteam s‑o fac, buzele ei ca două petale de trandafir schimonosindu‑se intr‑o încercare zadarnică de a o urâți – pentru că, de fapt, chiar și disprețuitoare și cu părul în neorânduială, Ev era o priveliște memorabilă.

– Mă gândeam că trebuie, i‑am răspuns timorată, fără să las să se vadă că eram extaziată și, în același timp, îngrijorată neștiind ce o să port la un astfel de eveniment, unde mai pui cum aș putea să‑mi fac o coafură cât de cât atrăgătoare din părul meu moale.

Plicul a zburat înapoi pe biroul meu, aruncat de degetele ei lungi.

– Va fi oribil. Mami și tati s‑au supărat pe mine fiindcă n‑am făcut donația Metropolitanului și, prin urmare, nu m‑au lăsat să‑mi invit prietenii, desigur.

– Desigur!

Am încercat să nu mă arăt jignită.

– N‑am vrut să spun asta, a dat ea imediat înapoi și s‑a tolănit pe scaunul meu, cu fața ca de porțelan îndreptată spre tavan, încrețindu‑și fruntea la o crăpătură în tencuială.

– Păi, nu m‑ai invitat chiar tu? am îndrăznit s‑o întreb.

elefant.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here