Memoriile explozive ale legendarilor agenți DEA, subiect al serialului de succes NARCOS, în curând la Editura Litera. Titlul va fi disponibil la standul editurii de la târgul de carte Gaudeamus (20-24 noiembrie, Romexpo).
În deceniile pe care le-au petrecut la DEA, Javier Pena și Steve Murphy și-au riscat viața vânând traficanți de droguri mai mult sau mai puțin importanți. Dar provocarea lor cea mai mare a fost vânarea lui Pablo Escobar în Columbia. Partenerii, care și-au început cariera ca polițiști de provincie, au fost imortalizați în serialul Narcos produs de NETFLIX, relatarea ficționalizată a misiunii de prindere a lui Pablo Escobar. Acum, pentru prima dată, ne spun povestea adevărată despre cum l-au răpus pe primul narcoterorist al lumii, provocările pe care le-au înfruntat și strategiile inovatoare pe care le-au folosit pentru a pune capăt cu succes domniei terorii a celui mai căutat criminal din lume.
„Experiența lui Steve și a lui Javier în linia întâi a războiului împotriva drogurilor, în ultimele trei decenii, îi transformă într-o sursă inestimabilă de informații pentru noi. Contactele lor, atât externe, cât și interne, ne-au permis să realizăm povestea unuia dintre cele mai complexe, necunoscute și neînțelese capitole din trecutul nostru recent.“ – Eric Newman, producător executiv al serialului NETFLIX Narcos
Fragment
Steve
Când eram mic, eram obsedat de poliţiști. Le invidiam uniformele apretate şi mașinile rapide, cu semnale luminoase şi sirene asurzitoare.
Visam să mă fac poliţist, să‑i prind pe răufăcători, mai ales pe cei care încercau să profite de pe urma celor nevinovaţi. Pentru mine ofiţerii de poliţie erau nişte supereroi. Ştiam că legea avea să fie chemarea mea, chiar dacă eram un băieţel crescut în Tennessee.
M‑am născut în Memphis, dar pe când aveam trei ani, părinţii mei, sora mea mai mare şi cu mine ne‑am mutat în Murfreesboro, un orăşel mic cu peluze late şi plantaţii ofilite de dinaintea Războiului Civil American, aflate la sud de Nashville, în mijlocul adânc şi umed al statului. Nimic spectaculos nu se mai întâmplase pe acolo de la Războiul Civil încoace. La şcoală învăţam despre bătălia de la râul Stone, care durase trei zile şi avusese loc lângă Memphis între sfârșitul anului 1862 şi începutul anului 1863 – una dintre cele mai sângeroase încleştări ale războiului, în care Confederaţia şi Unioniştii au înregistrat împreună peste 23 000 de victime.
La 11 ani am dat propria bătălie într‑o curte din spatele unei case din suburbii. Amintindu‑mi acum, n‑a fost atât de mult o luptă, cat clipa definitorie a vieţii mele fragede. Atunci am fost prins în flagrant, cu ochii mijiţi în lumina reflectoarelor poliţiei – prima mea întâlnire cu legea.
Vara, eu şi prietenii mei campam în curțile din spatele caselor noastre, întinși pe iarbă în sacii de dormit, privind stelele sau înghesuindu‑ne toţi într‑un cort pentru copii, speriindu‑ne reciproc, înventând poveşti cu fantome, zombi şi crime sângeroase, adormind în scârțâitul greierilor şi orăcăitul brotacilor. Verile în Tennessee erau toride, iar serile nu erau mai răcoroase, astfel că în cele mai multe nopţi ne scoteam sacii de dormit din corturi şi ne trezeam dimineaţa acoperiţi de rouă.
Într‑o noapte, a fost atât de cald şi aerul atât de lipicios încât n‑am putut adormi nici unul, motiv pentru care câțiva au decis să se furişeze în casa unuia dintre noi. Nu ştiu sigur de ce‑am făcut‑o, deşi parcă îmi amintesc că voiam să luăm ceva care pe moment ni se părea important. În timp ce ne certam, făcând gălăgie, deşi credeam că vorbim în şoaptă, încercând să deschidem o fereastră de la dormitor, am auzit deodată roţile unei maşini apropiindu‑se prin întuneric și am știut că dădusem de bucluc. Era o maşină de poliţie. Probabil că cineva chemase poliţia din cauza gălăgiei pe care o făcusem. Am îngheţat toţi, prea speriaţi și pentru a ne mai întoarce. Abia i‑am distins pe cei doi ofiţeri de poliţie care au coborât din maşina de patrulare, orbit fiind de farurile acesteia. Ne‑au ordonat să stăm locului, chiar dacă nu era nevoie s‑o facă, pentru că eram şi aşa prea speriaţi pentru a ne mai putea mişca. Picuri de transpiraţie mi se scurgeau pe obraji în timp ce‑mi ridicam mâinile deasupra capului. După ce ochii mi s‑au obişnuit cu lumina farurilor, am putut observa că poliţiştii erau înalţi şi musculoşi. Mi se păreau și mai mari în uniformele lor și cu bocancii negri lustruiţi. Când ne‑au întrebat dacă vrem să ne ducă la Biroul Şerifului Comitatului Rutherford, în arest, sau preferăm să ajungem la părinţii noştri, am răspuns toţi odată. Știam ce ar fi urmat să se întâmple dacă părinţii noştri ar fi fost implicaţi, astfel că am optat în mod unanim să mergem în arest. Poliţiştii s‑au prăpădit de râs. Îngroziţi și ruşinați, am stat drepţi în faţa lor, iar ei ne‑au notat numele şi adresele, apoi ne‑au escortat înapoi acasă, unde i‑au trezit pe părinţi. Pană la urmă am supravieţuit acelei nopţi oribile, dar ne pierise gustul de stat la cort. Cel puţin pentru restul acelei veri.
M‑am tot gândit la acea primă întâlnire cu oamenii legii şi la admiraţia pe care o simţisem pentru acei ofiţeri, pentru că apelaseră la bun simţ ca să pună la punct un grup de copii puşi pe trăsnăi.
Mi‑am dorit mai mult decât orice să ajung ofiţer de poliţie, dar la mulţi ani după am aflat că părinţii mei aveau în gând alte planuri.
Am crescut într‑o familie baptistă strictă, cel mai mic dintre cei trei copii. Sau, mai bine zis, cel mai mic din doi. Fratele meu mai mare murise când avea doar trei ani, înainte să mă nasc eu. Sora mea era cu opt ani mai mare decât mine, iar mare parte a copilăriei ne‑am petrecut‑o certându‑ne.
Tatăl meu avea 1,93 metri înălţime şi era cea mai puternică şi deşteaptă persoană pe care o cunoşteam. Unchii mei îmi povesteau că, în vremea tinereţii sale, tatălui meu îi plăcea la nebunie să se bată şi nu pierduse niciodată o luptă. Nu‑i era frică de nimeni şi de nimic, și odată a fost invitat să dea probe pentru Washington Redskins – oportunitate pe care a refuzat‑o politicos deoarece nu i se părea că în fotbalul american puteai face o carieră serioasă.
Când a devenit major, tata s‑a înrolat voluntar în Armata Statelor Unite, cu toate că a fost nevoit să trişeze la examenul medical pentru a putea fi admis. Tatăl meu nu vedea bine cu ochiul stâng. La examinarea oftalmologică, doctorul l‑a rugat să‑şi acopere ochiul stâng cu mana stângă şi să citească de pe tabel. Nici o problemă. Când a fost rugat să‑şi acopere ochiul drept, şi‑a acoperit tot ochiul stâng, dar cu mana dreaptă, şi a trecut examenul!
Tata a început ca infanterist și a fost trimis în Europa după atacul de la Pearl Harbor, care a aruncat Statele Unite în cel de‑al Doilea Război Mondial, în 1941. Datorită fizicului și forței sale, a lucrat cu sanitarii în Franţa şi Belgia, cărând răniţii la adăpost şi imobilizându‑i când era nevoie pentru proceduri medicale.
Când s‑a întors din Europa, s‑a hotărât să se înscrie la Bob Jones University din Greenville, Carolina de Sud, pentru a deveni pastor baptist. A fost primul din familia sa care a făcut facultatea, iar după absolvire s‑a mutat împreună cu mama şi sora mea la prima sa biserică, în Memphis, acolo unde m‑am născut. Mai târziu, în Murfreesboro, a trecut pe la mai multe biserici mici și a luat diverse slujbe mărunte pentru a câştiga nişte bani în plus. Îmi aduc aminte că a vândut inclusiv aspiratoare din ușă‑n ușă. Se pricepea foarte bine la vânzări şi spunea adesea că Dumnezeu îl ghida, spunându‑i unde să meargă şi ce să zică pentru a‑şi face treaba.
Pană la urmă Dumnezeu l‑a condus pe tatăl meu departe de preoţie și spre afacerile cu covoare. După ce s‑a angajat la un magazin de pardoseli din Nashville, şi‑a convins fratele, care se retrăsese din forţele aeriene, să se asocieze într‑o afacere împreună cu el. Le‑a mers bine cu primul lor magazin de covoare, în Nashville, dar aveau prea multă concurenţă în oraş pentru a se putea extinde, aşa că au decis să caute un alt loc.
La doi ani după prima mea întâlnire cu poliţia, am plecat din Tennessee şi ne‑am mutat în nord, în statul natal al părinţilor mei, Virginia de Vest, acolo unde tatăl meu şi fratele lui aveau să pună bazele unui imperiu al covoarelor. Ne‑am stabilit în Princeton, un orăşel feroviar liniştit de 6 000 de locuitori, înconjurat de câmpuri carbonifere şi cuibărit între Munţii Apalaşi. Aveam rădăcini puternice în Virginia de Vest, unde bunicii mei materni se stabiliseră după ce emigraseră din Anglia. Bunicul meu lucrase în câmpurile carbonifere toată viaţa sa de adult.
scrie un comentariu