confesiunile unui scriitor alergător extra jurnal

Vasile Baghiu: Confesiunile unui scriitor alergător. Jurnal de roman poetic-himerist (1)

scris de Vasile Baghiu

Nu alerg aiurea, de amorul artei, ci obligat de starea în pioneze a sănătății. Mi-ar plăcea mie să fie totul o poezie și un parfum, dar este un chin și-o gâfâială.

Și nici nu contează că în tinerețe am făcut un maraton, pentru că anii de excese care au urmat – cu muncă până la dat în bâlbâială, la cărți, articole și alte chestii din astea, cu slujbele cele asupritoare, plus hâiala de week-end, că nu pot să-i spun altfel, de la pământurile de la țară, cu grijile pentru ziua de mâine pentru toată familia, dar și cu atâtea seri și nopți prelungite în discuții cu neamuri și prieteni, adesea pe lângă niște sticle și pahare care se tot adunau ca de nicăieri – și-au pus semnătura pe fiecare afurisită de celulă din corp și m-au adus aici unde sunt.

Acum trei luni am fost speriat de perspectiva unui diabet, pe care mi l-au semnalat glicemiile, glicozilatele, colesteroalele și mai ales niște stări de rău chinuitoare ca niște apusuri de soare fără sfârșit pe mare și fără niciun fir de adiere de vânt. Pe deasupra și de o mică armată de doctorițe și doctori care mă înghesuiau, dragii de ei, cu o tonă de medicamente. Cum știu ei să facă atât de bine, că nu le mai ajunge tipizatul de rețetă ca să completeze șapte sau opt hapuri, să-ți umple noptiera ca la spital, să te fixeze acolo unde îți este locul fără crâcnire.

Pandemia – cu nebuniile ei din țară, din lume și din pătrățelele mici ale slujbelor de care mă țin (de care mă țineam, de fapt, pentru că la una am renunțat forțat de împrejurări, o să povestesc mai încolo) – și boala propriu-zisă de Covid, care m-a lovit rău prin ianuarie 2021, au fost cât pe ce să mă răpună.

Abia reușeam să mă mișc din pat până la baie, iar respirația stătea într-un fir de ață. Mă și vedeam mort, cu toți ai mei îndurerați, cu marile și înduioșătoarele mele proiecte de scris rămase de căruță, vraiște, prin sertare și prin cotloanele computerului.

Noroc cu o nepoată care avea cumpărat un concentrator de oxigen, îngrijorată și ea de ce vedea, pe care mi l-a adus acasă și am putut astfel să-mi vin în fire. Îl cumpărase pentru ei în caz de nevoie, dar se vede că nu e pentru cine se pregătește, ci pentru cine se nimerește. Că de mers la spital am refuzat categoric, speriat de poveștile cu făcutul nevoilor în pungi, încuierea pacienților în saloane, confiscarea telefoanelor și câte și mai câte năzbâtii pe care mi le povesteau dintre cei pățiți, povești din aceste temple sacrosancte ale bolii și morții, dar și ale indolenței, cum sunt cele mai multe dintre spitalele noastre.

I-am și spus doctoriței, care mă încadrase rapid la bolnavi cu acte în regulă aproape fără să se uite pe hârtii și fără să mă bage în seamă nici măcar ca ultimul om ce eram și îndrăznisem să-i deschid ușa, că am citit în tratatele americane de medicină din care mă documentez pentru niște manuale de nursing, că există, totuși, prediabet, care este reversibil, mai înainte de diabet. Și am întrebat-o dacă nu ar fi posibil să mă aflu chiar eu în această fază.

Mi-a tăiat-o scurt că nu există așa ceva, râzându-mi în nas și ironizându-mă în legătură cu  documentarea și manualele. Abia m-am abținut să nu-i zic vreo două despre incompetență și grave lipsuri la capitolul comunicare, dar tot i-am spus că mi se pare că nu am nimerit unde trebuie.

Cel puțin întâmplarea m-a trezit zdravăn, așa că în dimineața următoare, când la magazinul mic din cartier primii clienți abia își făcuseră apariția la cafea, eu tropăiam alergător pe traseul spre poștă cu gândul să urc apoi spre Lidl, să trec pe lângă biserică și să cobor imediat spre blocul în care trăiesc.

Mă pornisem pe alergat și asta era tot ce conta.

Simțeam că mă reconectez la acel maraton făcut în patru ore, demult, în vremea în care lucram la un sanatoriu și făceam alergări pe drumurile forestiere, când viitorul mi se arăta în culori bune.

Este o stare pe care o trăiesc și acum, în fiecare zi, când alerg pe stadion sau aici, la bază, printre blocurile din cartier.

Un fel de poezie a alergării, da, dar nu din aceea leșinată, cu tristeți și plângeri de milă, cum încă mai poți găsi cu duiumul pe grupurile de pe rețele și în amărâtele de volume scoase pe speze proprii de moșnegăraia în căutare de supliment la pensie pe la Uniunea Scriitorilor cea cu porțile mereu larg deschise.

Nu, o poezie trăită, nespusă și nescrisă, în așteptarea momentului potrivit pentru a fi scoasă la suprafață. Ceva ce frământ oricum în minte în timp ce alerg.

Pentru că azi, în timp ce îmi făceam turele pe stadion, chiar m-am gândit la cartea de poezie încheiată prin martie, pe care însă nu știu de ce nu am trimis-o încă niciunui editor deși o mare parte dintre poezii au apărut prin reviste, dar și la alte trei cărți de care ar cam fi timpul să mă ocup mai intens, adică să accelerez poate, la fel, ritmul.

Pentru că nu se știe niciodată, am văzut, destinul te poate lovi brusc cu niște analize proaste.

M-am gândit și la romanul de care încerc să mă țin și pe care îl las acum deoparte ca să pot scrie aici.

Mi-am amintit și de alergările din călătoriile recente, de plaja și foșnetul valurilor de la Alicante, de perspectiva înaltă a mării de pe Coasta Amalfi, de podurile amețitoare din Porto.

Bine, poezia ca poezia, dar cu boala înțeleg chiar și eu că nu prea e de glumit. O iau în serios, iar maximul semn de respect pe care i-l pot arăta este să-mi mănânc salatele și să-mi fac alergarea. A, da, și să mă urc pe cântar din când în când. Plus măsurarea glicemiei în fiecare dimineață și notarea în carnet.

Pentru că mi-am făcut un fel de caiet de bolnav sănătos, cu atâtea însemnări la zi că aș putea scrie un articol documentat sau mai multe, neapărat pentru Viața medicală, preferata mea între publicațiile de profil, despre rolul salatelor și al fugii de unul singur de nebun prin cartier dimineața devreme în scăderea sub o sută a valorilor zahărului în sânge, precum și în aducerea la adevăr a glicozilatei îndărătnice, ca să nu mai spun de topirea grăsimii burtoase. Un articol frumos-frumușel, poate chiar să și susțin o conferință plină de succes, despre cum aici la noi înfloresc atât de frumos farmaciile la fiecare colț de stradă în lumina uluitoarei științe medicale care a ajuns atât de departe încât bolnavii ca mine gâfâie în urma ei, nu o mai pot ajunge.

Când vor fi citite aceste rânduri pe citestema.ro, foarte probabil voi fi încheiat mâine cursa de trail de 10 K de la Traian, undeva pe lângă Bacău, la care m-am înscris ca să fie tacâmul complet, voi fi trecut, sper, onorabil linia de sosire în aplauzele mulțimii, voi fi fost fotografiat și voi fi vorbit cu unii dintre cei care știu că voi fi acolo, îmi voi fi primit medalia de finisher, îmi voi fi savurat clipa de glorie alergătoare.

Cu un pace peste 5 sunt conștient că nu am șanse să bat recordul mondial, dar măcar mă voi fi distrat pe cinste, adică mă voi fi chinuit amuzat să trec toate nebănuitele praguri fizice și psihologice de pe traseul din pădurea verde.

Acum o săptămână, pe stadion, am reușit 25 de ture de teren, adică 10 K, în mai puțin de o oră, 55 de minute mai precis, cam 5 minute și câteva zeci de secunde pe kilometru.

Sigur, sunt pe la jumătate față de Eliud Kipchoge, pe care doar teoretic mi-l iau ca reper, așa, ca să știu pe unde mă aflu și să nu mă rătăcesc, dar pentru mine, care sunt un mare naiv ce nu se învață minte niciodată, isprava înseamnă cât de cât ceva, de fapt mai nimic, cel mult un motiv să postez pe Facebook și să culeg mai puțin de 100 de like-uri și vreo două-trei comentarii drăguțe și amabile.

Și sunt la un punct de pace și în urma colegului meu Sorin, care are la activ vreo două maratoane și un snop de urcări pe podium, un om de la care învăț, atât cât poate să se prindă de mine, lecția simplă a perseverenței imperturbabile și a cumințeniei simple. Când îi aud pașii și respirația pe turnante, din spate, depășindu-mă cu nonșalanță, mă întreb în gând ce caut eu acolo.

Nu încerc și răspunsuri, pentru că atâta lucru înțeleg și eu că unii oameni există pur și simplu ca să fie exemple pentru alții.

Este, poate, la fel ca atunci când scrii și îi citești mereu pe cei mari ca să nu te minți singur sau să ți-o iei în cap.

A fost, de fapt, dacă îmi trag pe față acum mina gravă de scriitor, ca încheierea scrierii unui capitol de carte, când respiri o clipă mulțumit cu gândul la următoarele pagini, contemplându-le și analizându-le critic pe cele din urmă. Și blestemându-ți soarta în secret și fără să spui nimănui că ai ajuns cu scrisul ăsta și toată povestea să vorbești de unul singur.

Pentru că 10 K alergați sunt în mintea mea, care este în stare să facă și astfel de comparații ingenioase, ca 10 pagini scrise de roman, care pot fi chiar un capitol, în care am alternat momentele de încredere prostească și entuziasm deșănțat cu descurajarea deșteaptă și dorința înțeleaptă de a renunța.

Am depășit acele praguri limită și am reușit, după două luni de tropăit câte 3, 5 sau 6 K aproape zilnic, să ating acest 10 K, iar asta mă reconectează pur și simplu la trăirea simplă și sănătoasă.

Da, aici voiam să ajung, la trăirea simplă. Nu știu cât de sănătoasă, mai e loc de gândit, dar simplă în orice caz.

O viață în care să nu vrei să demonstrezi nimic nimănui, să alergi fără target, să scrii fără gândul la recunoaștere, să respiri neasistat și să poți lua înflorirea copacilor primăvara, strălucirea soarelui vara, căderea frunzelor toamna și ninsoarea iarna, dacă anotimpurile continuă să-și respecte propriile legi, ca pe niște evenimente importante din viața personală.

O viață simplă ca un traseu de 10 K învârtit în alergare pe stadionul gol. Simplu, pentru că la ultima grozavă reușită nu-mi propusesem decât să-mi testez picioarele după o pauză de trei zile cauzată de o întindere musculară, sau ce o fi fost, care m-a ținut în loc.

Și pentru că tehnica a fost chiar simplă. După o mică încălzire, am început să alerg într-un ritm moderat. Am dat două ture și văzând că problema pe care am avut-o nu mai exista, în sensul că durerea nu a revenit, am continuat chiar mai alert, fiind atent, totuși, la orice semn care mi-ar fi spus să mă opresc. Nimic, totul OK, așa că am alergat mai departe cinci ture.

Mi-am spus atunci, ei bine întocmai ca la scris, când reușesc cinci pagini, că dacă au mers cinci ar putea merge și zece. Și au mers.

De obicei, când ajung la zece, dau de acel buclucaș și savant prag psihologic care mă face să mă opresc, dar am observat că dacă îl ignor măcar o tură pot duce până la cincisprezece fără probleme. Așa a fost și acum.

Văzând că problema tot nu dăduse niciun semn de revenire iar dimineața era cu adevărat splendidă, m-am gândit că ar fi păcat să nu încerc 10 K, pentru că mă gândeam, numărând în cap turele și ascultându-mi respirația, pașii și gândurile, că odată trecut de 20 voi putea duce cursa până la 25 și să ating astfel al doilea 10 K din cariera mea de alergător improvizat de trei luni.

Am reușit. Și spun asta ca să se știe. Ba chiar cu un timp destul de bun pentru categoria de amatori ca mine, sub 60 de minute, ceea ce îmi oferă o mulțumire de care mă agăț pentru toată ziua.

Iar dacă mă gândesc la scris sau la viața mea în timp ce alerg este poate mai puțin important.

Ceea ce contează mai mult este sentimentul de libertate pe care îl simt depășind, prin alergare, limite fizice și sufletești nebănuite.

Și chiar dacă încerc și acum, poate, să mă mint cu temeinicie, știu sigur că fie și doar pentru o clipă, în situații de acest fel, sunt eu cu mine însumi, ca în fața paginii albe sau a tastaturii computerului.

Îmi pare limpede că întocmai așa este și scrisul, o formă de libertate în care reperele odată atinse devin ocazii de relansare pe un drum de pe urma căruia singurul câștig poate fi un dram în plus de autocunoaștere, deloc puțin, se pare, în economia unei vieți prinse în apele schimbătoare ale unei epoci în care ființa umană se regăsește pe sine cu dificultate.

O formă de libertate sau nimica-nimicuța, lucruri ale oamenilor de care se râde foarte probabil cu îngăduință mai sus, în lumile paralele în care nu este nevoie să alergi ca să crești în proprii ochi și să te menții pe linia de plutire.

despre autor

Vasile Baghiu

Vasile Baghiu (n. 5 decembrie 1965, Borleşti, Neamţ) este creatorul conceptului poetic al „himerismului”. Membru al PEN-Club și al Uniunii Scriitorilor (1996-2017).
Între cărțile sale cele mai cunoscute, pot fi menționate volumele de poezie Gustul înstrăinării, Febra și Respirație asistată, precum și romanul Planuri de viaţă.
Fragmente din opera sa au apărut, în traduceri, în numeroase publicații din străinătate, între care Banipal, Magma Poetry, The Cordite Poetry Review, The AALITRA Review, Coolabah.
Fondator al primei reviste de educație pentru sănătate din România și autor de manuale de specialitate medicală, Vasile Baghiu a avut mai multe experienţe de muncă: asistent medical, ziarist, realizator tv, profesor. Începând din 2008 lucrează în calitate de psiholog la D.S.P. Neamț.
Este căsătorit și are doi copii.

2 Comments

  • Frumos, domnule Baghiu! Multa sanatate si inspiratie la scris sa aveti. Cine stie, poate ajungeti un al doilea Murakami, alt scriitor alergator 🙂

    • Mulțumesc! Murakami a început să mă intereseze mai tare când am dat de povestea lui cu alergatul. El spune, între altele, că vrea să se mențină sănătos pentru scris. Motivația mea este tot cam pe-aici… Merg înainte așa, vedem. Sunt optimist. Apreciez comentariul. ?

scrie un comentariu