Când vorbește despre „singurătatea alegătorului de cursă lungă”, mai direct sau mai aluziv, în cartea lui celebră după care s-a făcut și film, Alan Sillitoe are dreptate, este multă însingurare în încercarea unui alergător de a-și depăși limitele. Iar acum, pot proba și eu acest adevăr cu propria experiență, atâta câtă este. Aproape că am uitat și cartea și filmul, dar titlul l-am reținut, pentru că sună la fel de autentic ca un vers bun dintr-un poem reușit prins într-un volum glorios al unui poet extraterestru. Deși cam siropos, evident, dar asta este altă discuție.
Singurătatea în povestea alergatului are multiple fațete. Probabil că fiecare alergător le trăiește în felul său. În ce mă privește, mă confrunt cu acest sentiment în feluri și faze diverse. Dau la o parte tentația de a mă alinta spunând chestii penibile despre condiția grea, damnată și nu mai știu cum a alergătorului. Nu intru în logica aceasta, adesea greu de înțeles și prea binecunoscută, a scriitorilor, care când încep ei să se plângă o țin langa pe ideea că ar fi niște ființe speciale care ar merita mai mult de la lumea noastră (evident, insensibilă și ingrată) și ar trebui, poate, să li se țină osanale dimineața, la prânz și seara, toată viața. Aici este cu „ori, ori”. Valabil în egală măsură și la scriitori, și la alergători. Ori ești pasionat și atunci treci fără crâcnire peste toate dificultățile și îți scrii opera sau îți faci kilometrii de alergare, ori ești pasager ocazional în trenul acesta și, în acel caz, preferabil ar fi poate să cobori imediat la prima stație fără să critici condițiile proaste de călătorie și comportamentele necivilizate ale celorlalți călători.
Mă încumet să cred că fac parte din prima categorie, cea neplângăcioasă. E mai cinstit așa și mai fără stres. Nu ai așteptări, nu ai frustrări și, prin urmare, nu ai suferințe.
Indiferent însă unde te afli și ce faci, singurătatea te vizitează fără să te anunțe. La alergat, în primul rând, este senzația unui lucru făcut „degeaba”. Chiar dacă știi bine că fugi pentru sănătate, lipsa de scop imediat a acestei activități este evidentă chiar din afară. Lumea are atâta treabă, atâtea griji și probleme, iar tu alergi ca și cum nu te-ar atinge nimic din toate astea. Alergi pentru că ai tu în cap o idee a ta despre cum să-ți petreci timpul liber. Iar alergarea aceasta te izolează oarecum de restul lumii, te pune în ecuația „eu și lumea”. Pentru că tu alergi și lumea nu aleargă. Este și mult egoism în acest tip de sport sau mișcare, pentru că nu ai nevoie de o echipă ca să te antrenezi sau ca să participi la competiții, alergi când vrei și cât vrei, iar rezultatele sunt doar ale tale, te lauzi doar tu cu ele, dacă sunt bune. Nu e ca la fotbal, bunăoară, unde lucrurile merg pe echipă, iar spiritul de comuniune se vede de la distanță. Această aparentă lipsă de scop (nici măcar nu te agiți ca să dai goluri, ca pe gazon) te profilează pe cerul diversității activităților umane ca o figură singuratică. Ești tu cu tine însuți și cu gândurile tale, pe străzi, pe terenuri de sport și stadioane, pe dealuri, pe poteci de pădure, un cavaler sau o amazoană a alergatului degeaba. Evident că alergatul nu este degeaba, dacă mai era cazul să spun asta. Ai în vedere cel puțin un scop de sănătate, dar oamenii în general nu-și îngrijesc sănătatea alergând, ci luând pastile și urmând diete sofisticate și chinuitoare.
Apoi, este singurătatea unei persoane care nu poate împărtăși când vrea și când nu vrea trăirile pe seama alergării. Oamenii nu sunt interesați de detalii în povestea aceasta. E clar, ești un bărbat sau o femeie care a decis că este bine pentru sănătatea și pentru viața sa să alerge și la o adică asta poate fi chiar de înțeles, dar nu e cazul de întrebări suplimentare. Am și văzut, nu e binevenit să trăncănești prea mult despre asta, nici chiar prietenilor, care, oricât de înțelegători ar fi, au și ei limite de toleranță. Și e foarte posibil să stârnești și oarecare invidie, că doar ar vrea și ei poate să se simtă bine, să scadă în greutate, să aibă întâmplările și trăirile pe care le povestești tu, numai că nu au nici voința și nici motivația ta. Tu ești tu, un pic ciudățel acum de când cu alergatul, dar ei preferă să stea în banca lor. Barierele acestea – în elanul nestăvilit de a spune lumii întregi cum, cât, unde și în ce fel alergi – te însingurează. Firește, e un sentiment suportabil, poate și consolator, cam în felul în care poezia elegiacă reușește să fie consolatoare, dar în final doar tu te trezești cu noaptea în cap ca să faci pe străzi câțiva kilometri în viteză, doar tu și numai tu frămânți în minte idei și gânduri în ritmul sacadat al pașilor, doar tu îți tai legumele pentru salată în singurătatea interioară ca să menții balanța caloriilor în echilibru.
Avantajați sunt cei care țin, mai nou, blogg-uri și vlog-uri despre alergare și au astfel posibilitatea să vorbească despre pasiunea lor. Așa este și scriitorul Vasile Baghiu, care, deși a descoperit numai de vreo cinci luni că alergatul e bun, face din asta o poveste întreagă pe Facebook și pe citestema.ro. E momentul potrivit, cred, să încerc în două cuvinte o clarificare a acestei ambiguități de identitate și sper să nu mai fie nevoie de alte reveniri. Prezența lui cu acest subiect pe Internet mi se datorează mie în primul rând, pentru că am apucat să-i dau primul episod după ce am semnat cu el contractul de ghost writer, iar acum nu mai scap, în fiecare săptămână trebuie să-i livrez bucata. Este el în toată acestă poveste, nimic de zis, vreau să spun în ce zice el că ar fi întâmplările și trăirile lui, dar sunt și eu, autorul acestor confesiuni, în bună parte, pentru că atunci când mi-a propus să-i scriu cartea despre alergare pe motiv că este prea ocupat cu niște lucrări științifice, niște manuale pentru asistenți medicali sau așa ceva, mi-am zis că nu s-ar fi putut o potriveală mai bună, având în vedere că eu alerg de cinci ani nu doar de cinci luni. Și mă cuprinde și un regret infinit, de fapt o ciudă desăvârșită, ca să fiu chiar foarte sincer, când îmi ies unele pagini, pentru că îmi dau seama că dacă nu mă înghesuia lipsa banilor, pasajele acelea izbutite ar fi trebuit să fie parte din cartea mea semnată cu numele meu. N-a fost să fie. Oricum, în problema aceasta el vine repede cu teoria himerismului poetic și cu personajul acela pessoan Himerus Alter, pe seama căruia pune uneori lucruri care ar vrea să i se fi întâmplat sau să i se întâmple, să viziteze nu știu ce orașe sau să ia parte la nu știu care eveniment istoric. Aiureli. În orice caz, fac dezvăluirea aceasta aici – cam în stil de secol nouăsprezece, recunosc, dar nu am altul la îndemână pe moment – pentru că știu sigur că nu se va uita, va preda manuscrisul așa, iar cititorii vor crede oricum ce vor vrea, nu vor băga în seamă jucăriile acestea literare. Ceea ce mi se pare absolut normal.
În fine, revenind la lucruri serioase, mai sunt și orele de dimineață care pun alergarea într-o lumină de însingurare. Eram un însingurat atroce când în parcarea de la Colibe îmi pregăteam – ca azi-dimineață, când întunericul încă nu se ridicase – lucrurile mărunte de pus în borseta cu care alerg: telefonul, ceasul Orient primit cadou de la prietenii Laura și Radu, un gel de fructe, o bandană de rezervă și un pet mic de 250 ml cu apă. Mă și vedeam din exterior, aproape un bătrânel, ușor țicnit, într-o parcare pustie de restaurant moșmondindu-și lucrurile. Am urcat drumul până la gondolă și mai departe la aceleași Trei Căldări prin pădure, iar la întoarcere, singur, printre fagii uriași, am vrut să-mi fac o poză. Am reușit, dar mi-am pierdut ochelarii. Era uituceala și stilul meu împrăștiat, dar mai degrabă vârsta, nu are rost să mai îndulcesc situația. Îi lăsasem deoparte – pentru o clipă, gândeam – lângă telefonul pus pe temporizare, dar nu i-am mai găsit, făcusem ce făcusem și îi rătăcisem printre frunze și crengi.
Mi-am continuat alergarea, dar de data aceasta m-am gândit mai mult la trecerea anilor și la caracterul la fel de trecător al lucrurilor. La un moment dat, imediat după prima curbă a drumului forestier, în pustiul gol al acelei ore matinale, am fost depășit de o fată care părea hotărâtă să bată toate recordurile la probele de trail montan. Alerga fără prudență la vale, cu toată viteza, genul de alergare lipsit de menajamente, fără să-i pese de genunchi, glezne sau mușchii coapselor. Lăsa în urmă, pe acel drum modest de pădure, un parfum puternic „din țări străine” și, ceea ce mi-a deturnat gândurile, adierea unei muzici date atât de tare la căști încât dacă reușeam să o aud eu de la distanță îmi imaginam cum trebuia să sune în urechile ei. La început nu mi se părea ceva din ce-aș fi putut recunoaște, oricum nici nimic din ce ascultă tinerii acum. Însă pe măsură ce s-a apropiat și a și trecut mai departe, ca un BMW pe lângă o Dacie veche, am înțeles că asculta, incredibil, muzică simfonică. Chiar am recunoscut pasajele impetuoase din Imperialul. După ce întorcându-mă i-am dat „bună dimineața” iar ea mi-a răspuns, am mărit și eu ritmul imediat ce a trecut de mine, pentru că mi-am dat seama brusc că băteam pasul pe loc, dar și pentru că eram interesat să mă asigur că sunetele vrăjite care se auzeau din căștile ei erau într-adevăr Beethoven. Fata s-a pierdut în cinci minute după primul cot al drumului, dar pe mine m-a tulburat cu preferințele ei muzicale. Bun, m-am gândit că ar putea fi o studentă la muzică și că așa se explică totul – ce rost are să complicăm? Nici la nivelul acesta și nici în plan emoțional nu are rost. Cu atât mai mult cu cât sunt un bărbat la cincizeci și șase de ani, căsătorit, iar genul acesta de iscodiri intelectual-sentimentale la vederea unei fete care aleargă au nu numai ceva inadecvat, ci de-a dreptul penibil. E bătrânicios, presupun, să mă uit cum își flutură părul prins în coadă o fată alergătoare cu pretextul că am auzit că asculta un concert clasic. Nu mă lasă deloc indiferent frumusețea femeilor, nici acum după ani. Sau, mai bine, abia acum am devenit receptiv la strălucirea lor nonșalantă. Am învățat însă în timp să-mi analizez emoțiile și sentimentele și reușesc, aș zice, să țin sub control lucrurile, adică să nu mă ambalez prostește la orice sclipire pe cerul senin. Sentimentul pe care l-am avut în acea fugară clipă a fost mai degrabă că propria mea tinerețe mă depășea învăluită în sunetul muzicii care i-a întreținut flacăra, că mă ajunsese din urmă în sfârșit, iar acum urma să mă lase pe drum, cu ambițiile mele de luptător pentru propria sănătate, cu gândurile mele complet inutil sofisticate, cu înduioșătoarea iluzie că timpul poate fi încetinit măcar, dacă nu chiar oprit.
În volumul de poezii Metode simple de încetinire a timpului, apărut, pare-mi-se, acum trei ani, am încercat să prind cât de mult posibil din maniera aceasta de a domoli lucrurile doar prin retragerea deoparte, în marginea curentului sau a torentului, pe care aproape toți o avem, de a privi apoi din afară, cu detașare, neimplicat, departe de interese, de tot. Manuscrisul volumului îl pierdusem într-o călătorie la Paris. Am uitat carnetul în avion, în plasa din fața scaunului. Era unul din caietele tip agendă pe care le port în peregrinările mele, cu note, însemnări de jurnal, poezii, fragmente de proză. M-am gândit apoi la el cu regret, mereu, în plimbările pe malurile Senei. Îl credeam definitiv pierdut. Totuși, într-o seară, în camera de hotel, Mara mi-a dat ideea să le scriu celor de la aeroport. Le-am scris chiar atunci. Ei bine, a doua zi am primit un răspuns în care eram anunțat că a fost găsit carnetul meu și că poate fi luat de la „obiecte pierdute”. Minunată veste, numai că la întoarcere pe aeroport timpul nu a fost suficient ca să pot vorbi cu cineva pe acolo, m-am învârtit degeaba prin fața unor uși metalice închise, așa că am scris de acasă unui serviciu de poștă rapidă. Mi l-au adus, ceea ce este bine, de fapt m-am dus eu după el, la Bacău, dar partea mai puțin plăcută este că toată povestea a costat o mulțime de bani, în fine, pentru că a fost ambalat într-o cutie mult mai mare și asta a făcut să crească taxa. Oricum, probabil că este manuscrisul cel mai scump plătit de propriul autor din toată istoria literară contemporană.
Fata mă depășise cu nonșalanță, firește, dar eu înțelegeam că tocmai trecuse pe lângă mine muzica trecutului în care m-am simțit ca într-un cuib. Pentru că toată adolescenţa, la începutul anilor optzeci, am trăit cu muzică simfonică. Mă scotea din realitatea vieţii de zi cu zi şi îmi umplea sufletul de speranţă. Îmi cumpărasem discuri și, în liniștea cabinetului de română, unde profesorul îmi permitea să râmân după ore cât pofteam pe motiv că aveam de învățat pentru olimpiada la care mă calificasem pentru faza națională și în general pentru lecturile mele fără sfârșit, mă lăsam cuprins de forța emoțională a muzicii.
Când îi ascultam în anii aceia pe clasicii muzicii simfonice, lumea căpăta în capul meu un fel de solemnitate pe care amănuntele vieţii de zi cu zi mă împiedicau s-o cunosc. Era măreţia care ne consolează de condiţia de muritori, poate, pe acest pământ. Totul căpăta un sens mai înalt decât rosturile mărunte, deşi umane, pe care noi oamenii în general suntem în stare să le obţinem în curgerea timpului. Şi nu era deloc o amăgire sau o artificială confecţionare de stări, pentru că frumuseţea acestei muzici a ajuns, în ani, să mi se infiltreze în suflet și să mă determine să ridic fruntea când am fost căzut, să stau pe propriile picioare când am fost umilit, să-mi urmez bietele idealuri, să nu abandonez, să fiu ceea ce poate că numai în adolescenţa aceea curată şi răvăşitoare am visat.
Efectele muzicii asupra minții umane sunt, se pare, încurcate și oricum individualizate. Mie îmi place, bunăoară, să lucrez pe muzică, iar la scris recunosc că mă inspiră sau măcar mă mențin în priză fel de fel de fragmente sau bucăți, ca să zic așa, adică și Roxette cu ritmul susținut din The Look, ca să încep cu ce-mi trece prin cap acum, și Beethoven cu pasajele lui de tristețe senină, și Bob Dylan cu zdrăngăneala și tânguiala lui uimitor de poetică, și Michael Jackson cu inflexiunile vocii lui extraterestre, și ABBA sau Beatles cu romantismul lor incredibil care trece peste timp, și Mozart cu optimismul lui disperat și rafinat, și Enescu care mă poate face să plâng, mai ales dacă sunt în străinătate, și ritmurile astea mai noi de care mă țin ca să nu pic de pe val chiar dacă mă plictisesc adesea, și Marcello care pune oboiul să spună povești triste despre canale venețiene, și șansonetele care mă fac să intru pe Booking și să caut apartamente cât mai aproape de Sena, și câte și mai câte, nenumărate și diverse, toate îmi pot fi aliat și aură de protecție față de razele gama ale prostiei din univers și față de razele infraroșii ale propriei mele prostii, cu tot cu noianul de evenimente și cu infinita pălăvrăgeală.
La un moment dat mă aflam în practică la spital, la chirurgie, ca elev al liceului sanitar, la Bacău, şi îngrijeam cu devoţiune zi de zi un pacient care căzuse cu bicicleta şi avea numeroase răni pe o parte a corpului. Îmi fusese dat mie în primire de șefa sălii de tratamente. Era un violoncelist de la Filarmonica din Bacău căruia în discuţiile noastre i-am spus cât de mult iubesc concertele lor din fiecare vineri (la care mă duceam sărind gardul de la cămin) și cât de mult însemnau ele pentru mine. La sfârşitul celor câteva săptămâni de îngrijiri, m-am pomenit din partea lui cu unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care le-am primit în viaţă: un abonament permanent la Filarmonică. Eram pe atunci şi sunt şi acum tulburat mai ales de muzica lui Beethoven. Eram scufundat complet în simfoniile, concertele şi sonatele lui, iar la concerte, care îl includeau adesea în program, uitam de viața exterioară. Mai târziu, cum lucrurile se leagă în viaţă, Dumnezeu mi-a dat această şansă să ajung la casa din Bonn a celui a cărui muzică se confundă în memoria mea cu adolescenţa trăită în oraşul lui Bacovia.
Îl pomenesc aici pe Dumnezeu și poate că ar fi momentul să explic care sunt raporturile mele cu el și cu credința. Pe scurt, în copilărie îl priveam cu suspiciune, în adolescență nu-i recunoșteam existența, în tinerețe, imediat după însurătoare și venirea pe lume a copiilor, am admis că ar putea să existe dar că acțiunile Lui sunt mai degrabă de neînțeles și contradictorii, iar acum sunt dispus să accept că instrumentele mele de clarificare a problemei sunt ineficiente, depășite. Când mă mai duc la biserică, am șansa, în unele momente ale slujbei, să mă conectez la un fel de spirit al credinței situat dincolo și deasupra frământărilor noastre omenești, dar adesea legăturile se fac cu dificultate. Recunosc că mă gândesc la El cel mai mult în momentele de impas, ceea ce ar putea spune ceva esențial despre natura oportunistă, poate, a caracterului meu, cel puțin în această ecuație. Chiar dacă în raporturile cu oamenii am o atitudine complet opusă și merg mai mult pe pierdere. Recent, sâmbăta trecută, m-am gândit mai intens la El. Ajunsesem la Durău, la poalele Ceahlăului, pentru competiția de alergare Maraton Bate Toaca de 18 K. Pentru asta a trebuit să mă scol cu noaptea în cap, pe la cinci. Trezitul nu era o problemă, pentru că oricum am căpătat apucături de bătrân, cu insomnii, cu bântuit prin casă și tot tacâmul. De data aceasta Mara nu m-a mai însoțit și e mai bine că nu a făcut-o, pentru că s-a mai odihnit după o săptămână grea pe care o avusese la muncă. Ar fi trebuit să mă aștepte acolo în stațiune patru ore până când aveam să cobor eu la linia de sosire, ceea ce nu ar fi fost deloc convenabil. Mai bine așa. În drum mi-am luat de la o benzinărie o cafea, mi-am pus un CD cu Bob Dylan și am condus pe serpentinele de pe Axial într-o stare perfectă de calm. Mă gândeam la dificultățile unui traseu precum era cel de la Bate Toaca și la limitele proprii, sufletești și mai ales fizice, de bărbat la cincizeci și șase de ani care încearcă să evite întâlnirea cu boala și bătrânețea. Mă luase cu frică un pic. Am avut un drum neaglomerat la ora aceea și m-am bucurat de peisaj, dar tot răsucind în minte cum urma să urc și să cobor, în fugă și nu la pas, muntele legendar m-am pomenit că încep – cu o anxietate din cele mai perfide care mi se cuibărise chiar în centrul inimii – să mă rog, la început doar în gând, apoi încet-încet cu voce tare, aproape acoperind zdrăngănitul chitarei și acutele melancolic-isterice ale muzicuței lui Dylan. Oare nu fusese o nesăbuință să mă înscriu la asemenea probă? Urma să aflu răspunsul aliniindu-mă cuminte la start și călcând apoi repede-repede potecile nesfârșite ale unui munte pe care, deși îl urcasem nu de puține ori în viață, aveam acum sentimentul că nu îl văzusem niciodată.
(va urma)
Citiţi şi fragmentele anterioare:
scrie un comentariu