confesiunile unui scriitor alergător extra jurnal

Vasile Baghiu: Confesiunile unui scriitor alergător. Jurnal de roman poetic-himerist (11)

scris de Vasile Baghiu

Dacă există vreun regret în toată povestea aceasta – de șase luni deja – a alergatului, atunci este doar faptul că nu am început mai devreme, măcar pe la 35 de ani, ca Murakami, sau că nu am avut în tinerețe inspirația să fi continuat după acel maraton despre care am și relatat, mi se pare, aici. Pentru că aș fi avut astfel parte mai demult, mă gândesc, de toate beneficiile de care mă bucur acum și în plus aș fi ocolit supărătoarele probleme de sănătate pe care abia reușesc să le domolesc sau să le țin la distanță, prin joggingul meu de fiecare zi și prin monitorizarea caloriilor și a principiilor alimentare, prin pregătirea calmă a salatelor, prin adaptarea programului zilelor la alergare, prin stoparea fluxului de inconștiență care mă făcea complet indiferent la toxicitatea unei vieți dezorganizate, cu muncă multă, cu stres care îmi paraliza voința de a trăi, cu implicarea nebunească în salvarea omenirii pe toate planurile.

Beneficiile sunt atât de evidente pentru mine încât simt în suflet o dorință nestăvilită de a spune lumii întregi să facă mișcare în orice formă și cât mai devreme posibil ca să se bucure de sănătate, așa cum lumea aceasta întreagă își dorește în primul și în primul rând. De asta povestesc, probabil, despre cursele mele și dau aici unele amănunte despre kilograme pierdute, kilometri câștigați, analize îmblânzite și timpi obținuți. Minunatele mele curse de alergare montană, cu diversitatea lor de lumină și culoare, cu optimismul lor care mă scoate din băltoaca bătrâneții timpurii în care începusem să mă complac resemnat, cu nestăvilita lor sete de viață care te trage înapoi în circuitul normalității!

Acum două săptămâni îmi umpleam inima și sufletul de culoare la Bate Toaca. Timpul trece în timp ce scriu aici, iar evenimente rămân cu un pas în urmă, ciudat, ca și cum ar obosi, ca în cursele de alergat. Eu mi-aș dori să le pot consemna pe foi, dacă s-ar putea, chiar în timp ce le trăiesc, numai că nu e după cum vrem, e clar. Lucrurile au mersul lor, după legile lor de nepătruns, cred că atâta am prins și eu destul de bine din viață. Despre cursa aceasta de alergare montană, mai specială oarecum, pentru că are loc pe un munte adevărat, se spun lucruri care mai degrabă ar descuraja pe cineva care ar vrea să se înscrie. Că este o piatră de încercare a alergătorilor, că este atât de divers traseul încât niciun pas nu seamănă unul cu altul, că atât urcarea, cât și coborârea îți pun la mare încercare rezistența generală, dar și rezistența articulațiilor, că nu este o cursă pentru începători. Când aud că vei fi în concurs, oamenii se miră că te-ai băgat și te felicită pentru curaj. Am primit și eu mirările și încurajările. Se insinuează imediat într-o astfel de discuție îngrijorarea, dar eu pot confirma, ca participant la cea mai recentă ediție, că este o competiție perfect accesibilă oricui are un cât de cât antrenament pe plat, iar dacă a mai și urcat Ceahlăul măcar de câteva ori pe an e și mai bine. Sau poate că mă înșel, bazat pe trăirile mele de ins antrenat fie și numai de câteva luni. Evident că nu poți aborda acest munte legendar, nici măcar pentru o ascensiune de plimbare fără limită de timp, dacă obosești repede la mersul pe trotuar sau la urcatul scărilor la bloc sau dacă te știi cu ceva probleme la inimă. Riscurile sunt mari și ar fi înțelept să te gândești de mai multe ori înainte de a porni la o astfel de temerară acțiune. Nu am cine știe ce vechime la alergat, șase luni sunt nimica toată, dar sunt mai mult decât nimic. Oricum, inima nu-mi mai bate să-mi sară din piept la un efort minim, plămânii nu se mai sufocă la douăzeci de metri alergați, iar mușchii picioarelor nu mai țipă de durere să mă opresc.

Am mai spus, dar merită să repet, am slăbit 20 de kilograme, ceea ce mi se pare unul dintre câștigurile cele mai importante. Chiar privesc ca pe ceva bizar acum că de două luni nu mai scad un gram sub 75. S-ar zice că toate chestiile responsabile cu slăbitul și îngrășatul au făcut ședință în corpul meu, îngrijorate de perseverența mea în a consuma calorii prin alergare și de a pune în loc mai puține decât s-au pierdut. Și au zis – ficatul, creierul, stomacul, intestinele, pancreasul, mușchii și ce-o mai fi – că trebuie să se unească și să oprească dezastrul. „Individul a luat-o razna!”, au căzut ele de acord. „În ritmul ăsta dispare, se evaporă…” Și au oprit. Au ele pârghiile lor, codurile lor secrete. Și mai ales mijloacele. Poți să mănânci numai scovergi coapte că acul cântarului nu va mai da înapoi nici măcar o singură liniuță dacă nu vor ele. În fine, bine că mi-am păcălit corpul măcar cu 20 de kilograme. Burta pe care o purtam în față ca pe un bagaj era dintre cele mai demoralizatoare aspecte legate de persoana mea. Nu știu, poate că unii, bărbați și femei, au alte păreri despre acest detaliu, poate gândesc că se cuvine ca un bărbat să aibă și un pic de burtă, pentru că așa pare să meargă vorba prin partea aceasta estică de lume, dar eu unul nu sunt de acord. Știu, eu sunt doar unul și poate că mai sunt și alți rătăciți care gândesc ca mine în marea de populație românească, dar cum nu doresc neapărat să fiu de partea învingătoare și nici să bifez vreun punct câștigător în vreo tombolă de puncte spun ceea ce cred.

Eram pregătit să fac marea încercare. Mai ales că organizatorul m-a sunat personal – cum a făcut probabil cu toți cei înscriși – și m-a încredințat că o să fiu în stare să duc cursa la capăt. Sus, în stațiune, nu mi-am mai rezervat cameră. Nu avea rost să mai risipesc bani pe o noapte de odihnă pe acolo, în special pentru că în astfel de situații nici nu prea dorm. Nici acasă nu am prea dormit. Una peste alta, am fost prezent la start, cu numărul prins în agrafe în partea de jos a tricoului, cu rucsacul cosmonautic dotat cu pelerină de ploaie, peturi cu apă, batoane de cereale și geluri energetice și m-am simțit mai puțin singur întâlnindu-mă acolo și schimbând două vorbe cu un profesor de la Iași, critic literar și romancier foarte bun. Nu a scris niciodată despre vreo carte a mea, dar tot îl consider bun. Pentru că așa sunt eu. Pentru mine contează sentimentele și omul, nu interesele. Am numai calități, se înțelege. Și apoi nici timpul nu s-a terminat. A stat de vorbă cu mine, a acceptat să facem un selfie, iar asta e tot ce era mai important în acele momente de gol sufletesc în care mă vedeam rătăcit și pierdut printre alergători veseli și gălăgioși, care nu păreau să aibă problemele mele de raportare la lume și viață. Urcușul, în prima parte, a fost mai mult de cățărare. Pantele, foarte abrupte, mi-au dat ceva de furcă, atât până la Duruitoarea, cât și mai departe până la Cabana Dochia. Urcare lentă, cu sprijinirea copacilor în timp ce-mi căutăm aerul care devenise insuficient. Era bine că măcar pulsul nu crescuse prea mult, stătea cam pe la 130, sau cel puțin așa am presupus, pentru că nu aveam niciun device care să-l măsoare. M-a însoțit mereu un alergător care participa cu câinele, pe care îl ținea în lesă, un exemplar frumos de ciobănesc german. Mi-a spus că dacă nu l-ar opri ar fugi la deal până ar crăpa. Din una în alta, mai cu o vorbă, mai cu o evaluare în gând a traseului și a resurselor, am reușit să ajung, fără să mă simt obosit, la cunoscuta cascadă care, deși era secetă și pâraiele mici secaseră peste tot, avea apă și făcea zgomot cât să-și merite numele.

Pe traseu, la un moment dat, când eram aproape de platou, m-a salutat o alergătoare. Și mie mi s-a părut că o cunoșteam, dar nu m-am apucat să intru în vorbă cu ea, nu-mi este în obicei să fac asta, sunt mai degrabă ezitant, timid și rezervat. Bănuiam că este aceeași fată care a alergat mult timp odată cu mine pe obcinele din Rarău, la cursa Bucovina Rumble Rock și cu care cred că am schimbat două vorbe sau silabe despre cât mai este până la finish, despre frumusețea peisajului și nu mai știu ce. Am bănuit bine, pentru că răspunzându-i zâmbind, ea mi-a spus că m-a recunoscut într-adevăr de pe Rarău și a ținut să adauge că a citit episoadele de pe citestema.ro, astea pe care le scriu aici, și că i-au plăcut mult de tot. Chiar a accentuat „mult de tot”. Iată, îmi ziceam, alergarea și scrisul despre alergare îmi mai aducea o cititoare! Eram mulțumit, pentru că nu întâlnești pe toate drumurile cititori și încă pe unii cărora să le și placă ceea ce scrii. Toată secvența cred că nu a durat trei minute, pentru că ajungând sus la Dochia și luat cu bunătățile expuse pe mese la punctul de alimentare și hidratare de pe terasa cabanei (din care, apropo, nici nu am știut să aleg și am luat pe fugă o bucată de halva și două guri de apă) nici nu am băgat de seamă când fata a dispărut pe cărările din jnepenișul platoului care se întinde până în depărtare, spre Stația Meteo, Vârful Toaca și scara cu peste 500 de trepte pe care urma să o urc și eu și să o cobor cât de repede aveam să fiu în stare, la fel ca toți alergătorii. Alergam, mă concentram pe alergat și asta era cam tot ce aveam de făcut. Nici când un prieten din copilărie – aflat întâmplător atunci pe terasa cabanei – m-a strigat, nu m-am oprit. L-am salutat doar întorcându-mi capul și făcându-i semne din fugă și mi-am văzut mai departe de viața mea nouă de alergător de care mi se pare că se și vede în aceste rânduri cât de mândru sunt. Îmi scosesem din cap că sunt scriitor. La alergat și în foarte multe alte situații de viață prefer să fiu doar alergător, om, cetățean, tată, soț, bunic, frate, prieten, cumpărător, pieton, călător, orice. Chestia cu scrisul apare în contexte legate, cum ar fi când îi văd pe alți scriitori, în presă sau chiar pe stradă, când scriu ca acum sau când mi se publică ceva undeva. Nu are rost, în partea aceasta estică de lume, să complici lucrurile cu ambiții, pretenții, fumuri și alte prostii. Mi-am dat seama la timp și mă felicit pentru asta.

Pentru că nici nu am fost conştient chiar de la început, din extratereştrii ani optzeci ai adolescenţei, de condiţia aparte a scriitorului în lumea asta a noastră. Totul s-a limpezit încetul cu încetul şi în mintea mea, alternând elanuri lipsite de temei şi disperări potolite, planuri măreţe şi renunţări amare. Este o luptă care nu seamănă cu tipul de luptă din Vest. Nici acolo nu este uşor, evident, dar aici e ceva parcă mai mult, dar şi mai puţin cumva, un sacrificiu asumat şi neasumat în acelaşi timp, o permanentă nesiguranţă şi lipsă de motivaţie pe care trebuie să le înfrunţi, o nedreptate ubicuă şi persistentă care ţine nu numai de sistem, rău şi nărăvit în rele din comunism, dar şi de oameni. Valori sucite şi întoarse pe dos că nu le mai recunoaşte nimeni, derapaje şi deviaţii comportamentale la toate nivelurile, asaltul imposturii, în fine, situaţii de toată jalea.

Nu am fost conştient de marginalitatea trăirii vieţii „himeriste” pe aici, dar acum că încep să mă dumiresc cu adevărat, înţeleg, cu tot riscul unei solemnități exagerate, câtă singurătate este, la urma urmei, în asumarea pe cont propriu a durerii care nu este numai a ta şi despre care aproape că nici nu poţi vorbi fără să te gâtuiască emoţia şi fără să te simţi jenat. Chiar aşa, sentimente paradoxale, stinghereală când s-ar cuveni mândrie legitimă, vinovăţie când ar trebui revoltă, resemnare când orice dram de speranţă ar fi pur şi simplu salvator.

Că nu am emigrat, totuși, din această țară ciudată care își dușmănește și tracasează oamenii prin sistemele și instituțiile ei la toate nivelurile, dar mai ales prin oamenii-instrumente de care se folosește ține probabil de niște potriviri astrale mai greu de pătruns și de unele slăbiciuni afectiv-emoționale personale. Că am rămas aici continuând în același timp să visez, să pun la cale planuri și să mă implic cu entuziasm oriunde și oricând am avut ocazia și am simțit că pot fi eficient și de folos este ceva legat de firea pe care am moștenit-o și de un fel de donquijotism căpătat pe drum. Cred că înțeleg destul de bine în ce realitate trăiesc, de unde până unde ține minciuna și cât valorează adevărul. Și am văzut și cum poate fi uneori în străinătate ca acasă, iar aici ca între străini, nu intru în detalii, subiect de roman. De aici și credința mea, probabil, că pe termen lung poți ajunge să învingi, să ieși din cercul condiției de victimă și să transformi ceea ce în această parte de lume pare un fatum într-un punct de relansare care să te ducă, prin sacrificii și perseverență, spre un orizont mai bun și să-i încurajeze și pe alții.

În pandemia de Covid rolurile acestea de societate, dacă le pot numi așa, între care și acela de persoană care scrie cărți, s-au dat și mai adânc la fund. Iar cu începerea invaziei rusești în Ucraina nici nu se mai vedeau. La început, când s-a declanșat războiul, mă și întrebam până și dacă nu e rușinos sau, mă rog, nepotrivit să mai scriu și să mai public. Mi-am dat seama însă (sau mi-am reconfirmat convingerea) nu numai că nu este în puterile mele să opresc catastrofe ca acestea, dar este poate o datorie să fac ca viața să continue în pătrățica mea, cu speranțele, planurile și lucrurile mărunte ale ei. În capul meu oricum nu mai erau nici urme de roluri de scriitor sau persoană publică și alte astfel de fumuri. Îmi părea însă tare rău, când cu molima, că atât de mulți oameni mureau, aici la noi și peste tot, în fiecare zi din cauze care ar fi putut fi prevenite. Iar a căuta vinovați ar fi fost, cred, inutil pentru moment – aceasta ar fi fost o acțiune „post-traumă”, ca să spun așa, când se pot trage învățăminte după ce totul va fi fost depășit și vom fi revenit la o viață cât de cât normală. Cel puțin așa gândeam în rarele momente în care gândeam. Lucrurile erau și sunt amestecate, vinovățiile difuze, soluțiile de negăsit. Totuși, mi se părea limpede că statul nu prea funcționa în astfel de situații și nu reușea, evident, să protejeze oamenii. Era și de așteptat, având în vedere atâtea antecedente negative și nivelul jalnic al clasei politice. Erau aceleași vechi deficiențe mari de comunicare și organizare, precum și probleme legate de competențe și resurse, care, toate, ar fi trebuit serios regândite, măcar de atunci înainte. Ceea ce nu s-a întâmplat nici până azi. Plus detestabila amoralitate a continuării jocului politic ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Mă miram, de exemplu, ca să mă refer la un singur detaliu, care astăzi îmi este în definitiv complet indiferent, că o soluție la criza de personal din spitale nu a fost (și nu este nicidecum nici acum) în principal angajarea de asistente și asistenți (care se găsesc în număr mare la noi având în vedere sutele de școli postliceale care școlarizează în această meserie), ci obligarea celor puțini deja angajați (puțini în raport cu numărul pacienților, deci cu standardele și normele) să vină din concedii, neaprobarea cererilor noi de concediu și impunerea transferurilor din alte secții. Ciudată și cinică filozofie! Decât să scoată posturi la concurs și să fi intrat astfel în normalitate, în rând cu lumea, inclusiv pentru perioada asta de după pandemie și pentru totdeauna, mai bine îi suprasolicitau și îi epuizau pe angajații pe care îi aveau, pe care, firește, îi plângeau puțin pe la televizor că sunt eroi și așa mai departe și cu asta gata. La fel, îmi pare rău să o spun, dacă tot am prins de coadă subiectul, nici oamenii în general nu erau încă exersați sau edificați în legătură cu perfidia acțiunilor de manipulare și dezinformare (cu toate experiențele istoriei recente) și aveau mai degrabă tendința de a credita la infinit orice conspiraționism fantasmagoric și orice minciună gogonată. Cei mai mulți sunt veșnic victimele perfecte ale acestor tipuri de acțiuni și îi găsești în orice epocă. Un fel de tulburare a stimei și imaginii de sine, amestecată cu un nivel de instruire vai mama lui, cu neîncrederea în autoritate (explicabilă) și cu legendara prostie românească (egală în imaginea colectivă cu legendara deșteptăciune românească), îi făcea să riște mai bine moartea decât să accepte că a fost posibil să fi fost înșelați sau că au judecat greșit această poveste și au amânat aiurea, din această cauză, soluții la îndemână și chiar salvatoare, cum a fost vaccinul. Aici însă îmi sar în cap antivacciniștii cu care, chiar vreau să spun răspicat, nu am o bătălie de dat nicăieri niciodată. Nicăieri și cu atât mai puțin în aceste mărturisiri, pe care le fac, sincer să fiu, mai mult pentru mine. Le urez succes și viață bună. Așa cum sunt, oamenii nu ar fi crezut în veci nici pe unul ca mine și nici pe alții obișnuiți care trecuseră prin boală și spuseseră și public, chiar dacă fără tam-tam, că nu-i de glumit, că nu e o simplă gripă, la naiba, că se poate muri, ci pe toți cei care vânturau teorii și conspirații. Era o tristețe fără margini să vezi atâta suferință și moarte în van. Și era și frustrant să constați că țara aceasta de la mijloc de lumi era prima pe glob și la numărul de morți.

Acum înțeleg poate și mai bine gândurilor de emigrare ale unor tineri și regretul altora de a nu fi emigrat mai demult. O tristețe și o durere sufletească pe care nu aș ști să spun cum ar putea fi ameliorate. Foarte probabil, ca de cele mai multe ori, timpul va pune stăpânire pe toate, pe lumea supraviețuitoare, iar uitarea va lua în primire din nou, deopotrivă, viața și istoria, cum a fost mereu.

Normal, nu aveam și nu am nici acum niciun chef de polemici pe acest subiect, lucrurile erau și sunt simple, așa le văd eu. Simple. Eram doar trist și îngrijorat și mă încerca un sentiment al neputinței și lehamitei trăind în această parte de lume.

Ce puteam să fac atunci și de fapt ce pot să fac astăzi? Pot să mă gândesc la lucruri pe care încă aş vrea să le realizez în această viaţă, dar viaţa mă duce pe căile ei, fără întrebări şi răspunsuri, fără explicaţii suplimentare. Înțelept ar fi nici să mă împotrivesc prea mult, nici să mă las cu totul dus de val. Să încerc să trăiesc clipa, cu avantajele şi dezavantajele ei. Dar clipa nu-mi aparţine şi nu are răbdare cu mine nici măcar cât să mă gândesc la ceea ce încerc aici să spun. Probabil că există undeva un plan mai larg de desfăşurare, iar nouă ni se permite accesul doar la detalii, ca şi cum, deşi am vedea că ne aflăm într-o pădure, nu am şti în ce loc de pe hartă este ea. Şi tot aşa.

La Bate Toaca ieșisem din pădurea reală, sus aproape de Dochia. Și pot spune că m-am considerat deja învingător în cursa cu mine însumi. Cărarea cu ierburi înalte de pe pajiștea însorită era o încântare și o fericire, iar treptele le-am urcat și le-am coborât ca un excursionist un pic mai grăbit. De acolo până la vale, pe lângă Cabana Fântânele, pe care nici nu am observat-o, nu a fost decât o chestiune de menținere a ritmului pentru continuitate și a atenției pentru fiecare pas, dar efortul de până atunci de vreo două ore și jumătate mi-a răscolit celebrele endorfine și m-a făcut nu nesimțit, cum aș fi tentat să-mi permit să glumesc dacă aș fi între prieteni, ci nepăsător. Mort-copt știam că voi ajunge. Aveam și o grijă mare să nu ies de pe traseu. Chiar am întrebat niște turiști dacă se mai întâlniseră pe poteca aceea cu persoane alergătoare, cu numere în față, așa ca al meu, iar ei mi-au confirmat că da și m-au și felicitat pentru efortul meu și așa mai departe. De altfel, a fost o încântare să primim aplauzele și strigătele de „bravo!” ale turiștilor pe tot traseul, mai ales la coborâre. M-am simțit un fel de alergător adevărat, cum și cred că sunt, dar, din neînțelese și complicate motive personale ascunse, ezit să mă identific cu această nouă poveste alternativă de viață, cum ar zice dragii mei prieteni psihologi narativiști alergători Alina și Gabriel. Eram adevărat. Repet ca să mă conving singur de adevăr. Alergam pe bune. Mă aflam la capătul unei curse de aproape patru ore și eram așteptat cu strigăte de încurajare, vuvuzele, muzică, anunțuri la microfon despre noii sosiți la linia de sosire, culori. Culorile și sunetele vieții. Eram singuraticul alergător prin propria viață, bucuros să-mi primesc medalia de finisher și să mă întind apoi pentru câteva clipe pe iarba din curtea mănăstirii ca să privesc cerul de totdeauna care le acoperă pe toate.

(va urma)


Citiţi şi fragmentele anterioare:

despre autor

Vasile Baghiu

Vasile Baghiu (n. 5 decembrie 1965, Borleşti, Neamţ) este creatorul conceptului poetic al „himerismului”. Membru al PEN-Club și al Uniunii Scriitorilor (1996-2017).
Între cărțile sale cele mai cunoscute, pot fi menționate volumele de poezie Gustul înstrăinării, Febra și Respirație asistată, precum și romanul Planuri de viaţă.
Fragmente din opera sa au apărut, în traduceri, în numeroase publicații din străinătate, între care Banipal, Magma Poetry, The Cordite Poetry Review, The AALITRA Review, Coolabah.
Fondator al primei reviste de educație pentru sănătate din România și autor de manuale de specialitate medicală, Vasile Baghiu a avut mai multe experienţe de muncă: asistent medical, ziarist, realizator tv, profesor. Începând din 2008 lucrează în calitate de psiholog la D.S.P. Neamț.
Este căsătorit și are doi copii.

scrie un comentariu