Mă tem uneori că pun prea mult entuziasm în alergat, pentru că nu sunt în stare să-mi dau seama de limite. Cum s-ar zice, iaca, am descoperit și eu o jucărie și nu o mai las deoparte nici pentru o clipă! Acum câteva zile – înainte de a veni aici la Rethymno, pe malul Mării Egee, cu nepoțelul Adi care îmi topește inima și cu părinții lui care ne dau câte un ghiont și ne iau cu ei în călătorii tocmai când ne complacem mai bine pe modul „cetățeni liniștiți în prag de pensionare” – am alergat 10 K și cred că a fost prea mult. Nu eram pregătit, mușchii mei voiau odihnă, iar eu am plusat. E adevărat, Murakami, la care mi se pare că am mai făcut referire de vreo două ori aici și la care îmi place să mă raportez ca scriitor, deși nu doresc să fac vreo comparație, alerga zilnic în medie 10 K, dar, având în vedere că el avea peste 35 de ani când făcea asta în timp ce eu peste 55 acum, iar pe la 45 vorbea deja despre bătrânețe, plus că nu avea slujbă, cum am eu, pot spune că 5 K în cazul meu ar fi cât se poate de echitabil. În orice caz, 10 K a fost prea mult. Și mai cu seamă pentru că veniseră la numai o săptămână după primul meu semimaraton.
Ca multe lucruri bune și importante în viață, și jumătatea aceasta de maraton a fost o întâmplare. Fata unor prieteni ai Marei și ai mei, Daria și Jan, tocmai venise din UK în vizită la părinți și, cum acolo la Londra aleargă, a fost interesată de trasee pe care ar putea alerga la Piatra-Neamț. Ei i-au recomandat să ia legătura cu mine pentru că au văzut postările cu alergatul de pe Facebook, ceea ce a și făcut imediat printr-un mesaj pe LinkedIn prin care mă întreba dacă aș putea să-i recomand trasee și, eventual, să alerg cu ea, chiar și doar în prima parte a cursei de 33 K pe care și-o propusese.
Ne-am întâlnit dimineața în parcarea de la stadion. Era sâmbătă și pentru că nu aveam de mers la serviciu mă simțeam liber ca pasărea cerului. O adusese Jan, tatăl ei, cu mașina. Am stat doar puțin de vorbă cu el. Când oamenii nu prea se văd, legăturile se pierd, nu mai sunt prea multe de vorbit. Corina este din aceeași generație cu copiii mei, dar dintre cei care și-au luat lumea în cap și și-au croit o viață afară, aproape peste tot începând de la Viena până la Dublin și de la Hamburg până la Palermo, ba chiar și dincolo de ocean, în Canada și în State. Era echipată ca o alergătoare cu experiență, cum și era, cu echipament și încălțăminte potrivite, cu rucsac de alergare dotat cu rezervor cu apă și furtun. Pe traseu am intrat în vorbă și mi-a spus că este mulțumită de viața ei în Anglia, mai ales pentru că îi place slujba de consultant la bănci pe care o are, iar la întrebarea mea dacă regretă că a ales să trăiască afară sau că, în fine, a fost obligată de situație să emigreze a spus că nu știe, pentru că nu știe cum i-ar fi fost dacă ar fi rămas aici. Cum însă foarte probabil nu i-ar fi fost foarte bine, conchide că nu ar avea motive să regrete plecarea. I-am propus să alergăm pe traseul de pe Cozla, până la Trei Căldări, pe care eu îl făcusem de trei ori de când alerg, să ne întoarcem apoi la stadion unde să mai facem niște ture până la peste 21 K, un semimaraton, eu să mă opresc apoi, iar ea să-și continue alergarea prin oraș pe restul de 12 K până la 33 cât zicea că avea de gând să facă în acea dimineață. Nu avea nimic împotrivă. Probabil că pentru ea era ceva normal să jongleze cu zeci de kilometri sau mile, dar mie cifrele acestea, când le pomeneam așa în conversație, îmi dădeau niște emoții speciale pentru că erau apropiate de ceea ce înseamnă un maraton.
Eram încântat, deși într-un fel nu-mi venea să cred, că ajunsesem să mă gândesc pentru prima dată la un semimaraton și să mi se pară asta cel mai firesc lucru din lume. Am luat cu mine din portbagaj unul dintre bețele de alun cu gândul la câinii de la Colibe sau de la Gospodine. Corinei nu i s-a părut nefiresc, deși a zis că mai degrabă în locul meu și-ar lua la ea niște bucăți de carne ca să-i îmblânzească decât un băț ca să se apere, iar eu sesizam aici, cu perspicacitatea mea reală, deși adesea contestată ciudat de cei care mă cunosc, o diferență de filozofie de viață, adică două perspective fundamentale asupra vieții și a lumii: cea războinică și cea pașnică. Fără să vreau și fără să mă fi gândit prea mult la această chestiune, iată cum o banală întâmplare îmi arăta de care parte a lucrurilor mă aflam! Și era clar că nu era partea cea bună. Ce mai contează însă că un motiv anume, mușcătura cu ani în urmă a unui câine maidanez, mă adusese în această situație, rușinoasă, de mă pregăti de luptă chiar și atunci când aveam alternative pașnice la îndemână. Se știe, nimeni nu te crede când vrei cu tot dinadinsul să repari o situație, să demonstrezi ceva, să argumentezi, să te zbați să arăți așa cum vrei tu să pari în ochii celorlalți și nu cum te văd ei. Așa sunt oamenii și așa vor fi mereu, nu are niciun rost să încercăm să schimbăm această rânduială. Sau, mă rog, fiecare e liber să încerce de câte ori dorește, însă rezultatul, de fiecare dată, nu va fi altul decât un eșec de toată frumusețea. Ca în romanul acela celebru al lui Kazantzakis după care s-a făcut și un film care l-a întrecut în celebritate, cu Anthony Quinn în rolul principal. Nu întâmplător mi-a venit în minte Zorba Grecul, cum probabil nimic nu e întâmplător în viața mea (și va trebui să povestesc la un moment dat despre asta), pentru că scriu aceste rânduri undeva în Creta, la Rethymno, pe o plajă unde vântul nu ne slăbește o clipă, iar valurile și-au dat sonorul la maximum. Și gata, nu merg mai departe cu despicarea firului în patru. Cum o fi, cum nu o fi, bine că sunt sănătos, mă gândeam, și pot să mă încumet la 21 K alături de o tânără alergătoare de vârsta fetei mele, cu atitudine, gândire și principii vestice de viață.
Pentru că diferența pare să fie și una de generație. Noi, părinții și bunicii, cu stilul nostru încordat, gata de luptă la orice gest pieziș, cât de mic, sau la orice cuvânt rugos, cât de obișnuit, iar ei, copiii și nepoții, detașați și calmi, dispuși să liniștească apele, dacă stă în puterea lor, prietenoși. În acest sens, aș zice că mi se pare că toți cei care cred că generaţia tânără de acum nu ar avea valori şi câte şi mai câte nu îşi dau seama că se află într-o situaţie de două ori contradictorie. O dată pentru că dacă acest lucru ar fi adevărat ei ar fi primii care ar trebui să se învinovăţească şi să-şi facă probleme, pentru că ar fi ca şi cum şi-ar acuza copiii că sunt prost-crescuţi. Suntem responsabili, fără să spun vorbe mari, ca oameni, zic, un pic mai trecuţi prin viaţă adică, de tot ce se întâmplă cu ei, bun sau rău. A doua oară pentru că dacă nu ar fi adevărat ar însemna că ei, cei care spun asta, nu au, se pare, capacitatea de a înţelege lumea din jurul lor. Eu unul cel puțin sunt convins că tinerii de azi sunt la fel ca toţi tinerii de totdeauna, doar că au, poate, nevoie de mai multă încredere şi protecţie din partea noastră, pentru că vremurile sunt cum sunt, iar ei sunt parcă mai fragili și mai sensibili decât noi. Chiar văzându-i la şcoală pe elevii mei – în fine, nu acum în timpul din urmă, ci atunci când am fost profesor în activitate și adio și nu am cuvinte, nu mai vreau acum să răsucesc cuțitul în propria rană, altădată – am înţeles că visurile şi planurile pe care şi le fac ei pentru viaţă au în ele aceeaşi scânteie de romantism care mereu i-a pus în mişcare pe oameni, în toate epocile. Și îmi amintesc aici și de ziua când am fost la Bucureşti cu ceva vreme în urmă, după ani şi ani după ce trecusem pe acolo doar în fugă, îmi amintesc în special de încântarea mea de a vedea o emblematică Gara de Nord plină de tineri, cei mai mulţi studenţi probabil, care se întorceau la sfârșit de săptămână acasă. Încântare, da, pentru că erau politicoşi, răbdători, curaţi, decenţi, atenţi unii cu alţii şi cu ceilalţi oameni, pentru că nu se îmbulzeau, pentru că, deşi îşi găseau de lucru cu telefoanele lor, vorbeau şi între ei. M-am gândit că generaţia lor ar putea chiar să ofere lecţii de comportament generaţiei mele. Şi m-am mai gândit cum naiba televiziunile noastre nu-i văd şi reuşesc să scoată în faţă pe la știri doar „specimene” de șmecheri și pierde-vară. Cred că dacă statul nu face ceva să-i motiveze să rămână în ţară şi îi vom pierde şi pe aceştia viitorul nostru va fi nesigur cu totul. Cui îi pasă însă? Și așa timpul este întârziat, pentru că deja au și plecat foarte mulți și nu se vor mai întoarce cu adevărat niciodată înapoi. Îi pierdem, iar pierderea este foarte mare, ireparabilă și cu serioase consecințe asupra întregului care mai suntem ca nație, dacă mai suntem sau cât mai suntem în partea noastră de lume, aici unde Rusia, hrăpăreață, a pornit război împotriva Ucrainei. Pentru că tinerii aceștia au o calitate pe care nu o regăsești la generația noastră, a celor care am prins și un pic de trai în comunism. Mergând prin școli cu proiectul meu de susținere a cititului cărților ca opțiune de stil de viață, am văzut că atunci când îți vorbesc tinerii de azi te privesc în ochi și nu se uită în stânga, în dreapta sau în spate ca să vadă dacă nu cumva îi aude cineva. Ei nu au frică. Sunt liberi în comportament și în gândire. Iar acest fapt este calitatea lor de mare valoare. O calitate pe care probabil că o vor pierde dacă nu se vor ține de învățătură, dar asta este o altă discuție.
Aş spune mai multe, despre oameni, despre cărţi, despre ceea ce trăiesc. Vara însă, e limpede, nu e anotimpul prielnic pentru reflecţii despre lume şi viaţă. Și oricum nu când ești într-o călătorie pe mare, de la Preveli la Plakias, după ce ai traversat insula cu autobuzul spre sud, de la Rethymno, unde, apropo, valurile s-au mai potolit și se poate face baie în mare, a fost dat jos steagul roșu. Trăiesc în imaginar uneori, cum trăiam odată în poemele „himeriste”, deşi sunt atât de conectat de o vreme la realitate, la viaţa de la firul ierbii din oraşul meu şi din ţara mea, la care am norocul să pot să mă uit uneori de la distanță, ca acum, deşi mă simt parte a acestei realităţi, aşa cum cred că nu am fost niciodată. Nemulţumiri, regrete, bucurii, strâmbătatea sau frumuseţea unor gesturi ale semenilor, dorinţa de implicare în schimbarea lucrurilor care nu merg aşa cum ar trebui, visul la o lume mai bună care să aibă cultura preţuirii, speranţa că există în absolut dreptate pentru tot. Și poate că există. Conturile se reglează în timp, se echilibrează. Cineva, undeva, parcă le pune în balanță.
Corina îmi dădea impresia că este lămurită asupra vieții, iar dacă mă întreba câte ceva în momentele în care tempo-ul alergării încetinea o făcea, cred, doar așa ca să întrețină minimul de conversație cu un bărbat care era prieten cu părinții ei și care părea să înoate contra curentului cu alergările lui la 56 de ani. Sau cel puțin așa credeam eu în capul meu că se petrece în mintea ei. Iar asta mi se trage de la scris. E mintea unui scriitor care glisează și pe imaginație, apoi alunecă ușor ca pe un patinoar și revine din când în când la margine, unde începe realitatea. Iar scrisul este un continuum, o reflectare a continuum-ului minții, o punere în flux a conștiinței, o permanentă resuscitare a monologului interior. Ar merita, poate, mă gândeam, să revăd toată discuția din jurul acelui „stream of consciousness” a lui Henry James și să-mi clarific măcar ideea aceasta, necoaptă încă pentru mine, că un scriitor nu scrie cărți, ci o singură carte, care este o asociere liberă a gândurilor, chiar așa. Sau cel puțin în ceea ce mă privește lucrurile par să fie așa, nu vorbesc în numele altora. De aceea, nu poţi nici să-ţi propui să scrii cărţi. Ele sunt doar puncte ale unui traseu care urmează un gând, o idee, un concept, un fir de viaţă. Piese dintr-un puzzle insuficient clarificat. Dacă te uiţi la marii scriitori, nu poţi să nu observi cum fiecare încearcă să-şi construiască acest tip de coerenţă personală care poate fi descris în cele mai multe cazuri doar într-o frază şi care se regăseşte, pe bucăţi, în „cărţile” pe care le-a scris. Am fost întotdeauna curios cum sună motivaţia juriului Nobel pentru oricare dintre laureaţi, pentru că am regăsit în acele câteva rânduri un admirabil efort de sintetizare a unei operei care spune ceva şi despre viaţa autorului. Scriitorii adună cu fiecare carte înţelesuri noi pentru ceva ce se arată a fi mai mult decât suma tuturor cărţilor. Aşa cum întâmplările vieţii oricărui om vorbesc în final despre destinul lui.
Îmi bâzâiau în minte gândurile astea în timp ce alergam, pentru că scrisul mă însoțește mereu. Aceasta este și una dintre bătăliile mele, să fac tot posibilul să mă mențin conectat la scris. Paradoxal, asta nu se poate decât pe seama unei conexiuni cât mai puternice la viață. Oricum, îmi scot din minte, în fiecare dimineaţă când mă aşez la scris, la scrisul la roman, să zicem, toate dificultăţile care ar putea apărea ca să mă împiedice să merg mai departe, care să mă demotiveze şi să mă scoată din joc. Le cunosc, ştiu că vor veni, dar le ignor. Pur şi simplu le alung din minte, nu ţin cont de ele, nu le bag în seamă. Aşa reuşesc să adaug în fiecare zi paginile pe seama cărora lumea din roman – pe care am cam neglijat-o de când am început să scriu aceste confesiuni – devine şi ea o lume din lumea noastră. O dimineaţă la scris e un bun start al zilei pentru mine. Nimic surprinzător, aş zice. În definitiv, un scriitor trebuie să scrie. Atâta doar că pentru a menţine ritmul trebuie să găseşti mereu motivaţia internă, scânteia de curaj, entuziasm, încredere şi optimism care să te aşeze la lucru. Şi mai este nevoie şi de circumstanţele exterioare, cele care au puterea fie să te blocheze, fie să te pună în mişcare, mental în primul rând, dar şi fizic foarte concret. E un mecanism sensibil asupra căruia nu e uşor să ai controlul, pentru că nu vine numai din exerciţu, pe care să zicem că îl urmezi cum-necum, ci mai ales din eliminarea „factorilor perturbatori”: o durere sâcâitoare (chiar dacă trecătoare), o ştire proastă auzită la televizor, vremea urâtă de afară (uneori, asta devine un „factor stimulator”), micile treburi gospodăreşti obişnuite, gândul la lucruri care aşteaptă să fie terminate la slujbă, planuri de vacanţă şi chiar planuri de viaţă, câte şi mai câte. Cel puţin o pagină scrisă înseamnă pentru mine că am trecut de toate aceste praguri în acea zi, că le-am dat cu eleganţă la o parte şi că pot privi înainte cu oarecare mulţumire. Încă nu cu speranţă, nu, însă, chiar și așa, nici mulţumirea aceasta comună nu e puţin. Poate fi uneori chiar totul în acest tip de agitaţie sufletească tăcută şi îndepărtată de lumea dezlănţuită.
Când alerg mă simt îndepărtat de lume. Ajunseserăm sus în pădure, iar eu abandonasem bățul de alun, odată cu frica de câini, speram. Și sper. Ritmul Corinei nu era foarte susținut, era chiar mai lent decât al meu. Îmi convenea. Mi-a spus că important este să închei o cursă, nu să urmărești performanțe. Teoretic sunt de acord, dar practic fug de parcă ar depinde de alergarea mea gloria și onoarea țării mele. Or, la vârsta mea ar trebui să las lucrurile să curgă în ritmul lor. Locul acela din pădure este atât de umbros, răcoros și liniștit încât alergarea devine un fel de scris avântat de pasiune, inspirație și entuziasm. Sau devine așa, nu știu cum, altfel, dacă aș găsi acum o altă comparație. Sunt însă doar un scriitor, iar referințele pe care sunt înclinat să le fac sunt fatalmente din zona scrisului. Ceea ce, recunosc, uneori poate fi un pic cam prea mult, pentru că nu toată lumea este interesată de literatură și de grozavele și nemaipomenitele probleme sufletești ale scriitorilor. Nu am toate datele, dar s-ar putea ca noi scriitorii să fim o specie pe cale de dispariție. Și cui i-ar păsa? Ea avea Strava pornită, iar aplicația îi spunea cu voce tare câte mile a alergat. Eu nu știu ce făcusem cu setările, dar totul la mine pe telefon era pe mute. Ca la bătrânii care, normal, nu se pricep să umble cu jucăriile astea. Sau, dacă se pricep cât de cât, devin crispați și chiar anxioși de fiecare dată când butonează, iar butonatul e întotdeauna ultimativ, de sfârșitul lumii, cu toată concentrarea pe tastele pe care trebuie să „apese”. Mi-a fost jenă să o rog să mă învețe cum să schimb setările și să aud și eu vocea aceea anunțând într-o engleză perfectă distanța parcursă. Nici nu ar fi fost cum să facem asta, pentru că ar fi însemnat să ne oprim, iar asta ar fi luat din timp, dar spun așa în caz că mi-aș fi învins, să zicem, rușinea de a nu mă pricepe, ne-am fi oprit și am fi pus la cale scurta lecție de setare. Nu mai țin minte câte mile îi zicea că făcuserăm, undeva pe la șapte sau opt. Am hotărât atunci să repetăm în buclă de mai multe ori acea parte de traseu de sub fagii înalți și umbroși, ca să ne rămână cât mai puține ture de teren la final, până la capătul semimaratonului meu. Să te învârți în cerc pe stadion, fie și în alergare, nu este dintre cele mai pasionante activități. Colegul meu Sandu – maratonist de profesie, aș putea spune – a făcut o dată, zicea, mai bine de 50 de ture, cât pentru un semimaraton, dar mi-a povestit că avea la final senzația că a devenit un robot-alergător. Mintea suportă greu învârtitul de hamster în cerc. Și eu, și Corina voiam să evităm așa ceva. Îmi dădeam seama că eram pe cale să alerg prima mea jumătate de maraton, iar acest amănunt mă umplea de mulțumire. A trebuit să vină românca aceasta britanică la Piatra ca să-mi spună că merită să îndrăznesc să mă gândesc că aș putea depăși linia jumătății probei finale de olimpiadă și că la urma urmei, dacă te antrenezi conștiincios, maratonul nu mai este un capăt de lume, ci un eveniment pe care ți-l poți permite și de două-trei ori într-un an. M-a îndemnat chiar să mă înscriu, dacă nu anul acesta, atunci sigur la anul, la maratonul de la Londra, despre care zicea că ar fi poate cel mai frumos din lume. Nu am înțeles prea bine de ce, poate că nici nu a explicat, ceva despre organizarea bună și traseul plin de locuri notorii, dar ideea m-a făcut să visez din nou, să intru de fapt pe modul „dreaming” în care funcționez eu în stare de normalitate. Și a adăugat că i se pare că aș fi perfect compatibil cu această cursă. Jos, la stadion, la mașină, în parcare, după cele șase ture de teren și înainte de a ne lua la revedere, m-a felicitat pentru primul meu half marathon, apoi a dispărut la primul cot al străzii care coboară spre Precista. Am avut sentimentul că alergasem cu o mesageră trimisă anume pentru mine de undeva dintr-un metavers paralel ca să îmi arate că planurile și visurile mele în privința alergatului meritau să fie forjate mai mult și chiar împlinite.
Aici la Rethymno, în nordul Cretei, unde ieri-dimineață am alergat desculț pe nisipul plajei și fără să-mi pese deloc de ritm, așa cum ar trebui să fac mereu și să nu mă mai ambalez aiurea cu pace-uri, distanțe, timpi și reperele astea de alergător profesionist fără să fie cazul, m-am gândit că viața poate fi și un fel de plutire nonșalantă pe deasupra lucrurilor. Chiar și atunci când, din cauza fricilor de a aluneca prea repede pe toboganul pe care de la un timp începem toți să alunecăm la vale, mă apuc să învârt în minte cifrele și să devin un contabil perfect al zilelor vieții mele de poet visător. Și de bunic sfătuitor pus pe modul alergător.
(va urma)
Citiţi şi fragmentele anterioare:
scrie un comentariu