La 56 de ani, vârsta mea de acum, toate aceste mărturisiri despre cum îmi protejez sănătatea prin alergare, fie și așa, combinate cu gânduri despre scris, pot fi stânjenitoare – are dreptate scriitorul japonez Haruki Murakami când vorbește chiar despre acest sentiment în „Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă”.
Îl simt și eu mereu în timp ce scriu aici despre, în definitiv, așa cum ar putea fi privite penibilele mele eforturi de întoarcere a ceasului biologic, încercările de recâștigare a tinereții pierdute sau chiar despre anularea unor semnale de alarmă privind sănătatea.
Nu prea se face să vorbești despre așa ceva.
Și totuși, chiar dacă sunt de acord cu aceste idei și principii de viață, nu voi ține cont de ele, așa cum nici Murakami nu a făcut-o.
Îi respect pe oameni și le recunosc dreptul de a se ține de legile lor nescrise, dar aici este vorba despre scris în primul rând, care nu funcționează pe bază de criterii etic-morale precum viața și societatea, apoi și despre dorința mea de a fi cât se poate de deschis.
O astfel de abordare nici nu ar fi de vreun folos nimănui, cred, iar mie cu atât mai puțin, adică să încerc prestidigitația literară întâlnită în multe cărți care învăluie subiectul într-o adevărată ceață de cuvinte, scrisul de dragul scrisului, literatura pentru literatură sau, în fine, arta pentru artă.
Sper că e limpede că nu literatura mă mână în luptă aici, ci dorința onestă de a vorbi despre un subiect cu care m-am confruntat: perspectiva unei boli care te cam pune la punct chiar dacă îți permite în continuare o viață relativ normală.
După trei luni de alergare, glicemiile, glicozilatele, colesteroalele și tensiunile au scăzut, nimic de zis, pot spune că am bifat un punct important prin asta, dar o temere anume persistă încă, este aici cu mine, se ține scai de mine, nu mă slăbește o clipă.
M-a însoțit și pe tot traseul din prima mea cursă oficială de running, cea de la Traian, undeva lângă Bacău, din vara aceasta, când alergând în prima parte pe șosea îmi venea să abandonez, cum pățesc de fiecare dată la primii kilometri, când având apoi de urcat o pantă considerabilă prin pădure am crezut că îmi și dau duhul acolo, cu limba scoasă, când aproape de finiș am slăbit ritmul și am fost depășit de o duzină de concurenți hotărâți să câștige.
Este teama că totul se va întoarce, că boala îmi dă acum doar un răgaz și că este o chestiune de timp până când își va intra, curând, în drepturi pe deplin, ca o stăpână peste viață, râzând de bietele mele eforturi de a o ține la distanță.
Am în general destulă încredere în puterea proprie de a duce la capăt lucrurile și, în fine, proiectele pe care le pun la cale, mai ales când reușesc să mă documentez cum trebuie sau când subiectul e atât de arzător încât nu mă lasă el în pace. De fapt, nu mi-am pierdut niciodată încrederea, nici atunci când nu se întrevedea nimic la orizont, aşa cum abia îl bănuiam din marginea noastră de lume, nici în situațiile cele mai neprietenoase de care am avut parte cu asupra de măsură în draga de România. Foarte probabil că firea mea perseverentă a contat, ceea ce mi-a arătat, între altele, că merită să visăm cu ochii deschiși.
Frica însă – sau mai degrabă anxietatea – este un companion aproape permanent. Pentru că am fricile mele cât casa de mari, momentele proaste, stângăciile. Iau şi decizii greşite. Lungesc uneori vorba când ar trebui să tac. Câteodată nu zic nimic când ar trebui să vorbesc cu voce tare. Şi deşi se presupune că un scriitor ar trebui să ştie să ţină speech-uri, nu de puţine ori intervenţiile mele publice sunt aiurea şi am sentimentul că toate gândurile şi ideile mi se îmbulzesc simultan în cap ca să capete expresie, ca o mulţime de oameni stând să rupă uşile la un market unde s-au anunţat reduceri.
Sunt eu optimist oarecum, e adevărat, dar recunosc că în unele situaţii trebuie să-mi adun chiar toate energiile pentru menţinerea încrederii şi speranţei.
Dacă ar fi să fiu chiar sincer, mă şi mir că lucrurile capătă coerenţă şi sens în viaţa mea, iar altă explicaţie decât că sunt norocos să am parte prin preajmă de oameni binevoitori şi prietenoşi nu am acum la îndemână.
Alerg și scriu cu oarecare nonșalanță, aș zice, cu aerul bizar că nu am avut niciodată alt stil de viață, că nu am fost nicicând obez, de exemplu, delăsător, compulsiv la mâncare și băutură, fumător pasionat și vorbă lungă fără rost, că nu am fost în nicio situație dușmanul propriei mele persoane ambalându-mă în conflicte pe care, dacă aș fi fost doar o secundă mai înțelept, le-aș fi putut evita, că nu m-am implicat niciodată prostește în salvarea omenirii.
De ce alerg cred că s-a înțeles destul de bine. De ce găsesc însă în această poveste o plăcere la fel de mare ca la scris este ceva ce ar trebui poate să explic mai în amănunt.
Nu mi-am imaginat în prima tinerețe, când începusem să alerg pe drumurile forestiere largi și pe potecile prietenoase din jurul sanatoriului în care îngrijeam bolnavi ca asistent medical, că exercițiile acelea de autocunoaștere – care erau și de evitare, poate, a confruntării cu unele probleme insolubile ale existenței și care mă vizitau frecvent, anxietăți și pusee depresive, de fapt, care, deși se converteau în poeme lungi, tot mai rămâneau în fragmente prin unele cotloane sufletești – aveau să-mi fie mai târziu, astăzi, un sprijin neprețuit în lupta pe care m-am decis să o duc împotriva atacului hotărât al bolii.
Maratonul pe care am izbutit să-l fac în acei ani de unul singur și fără martori a fost – îmi dau seama acum – o barieră, o ștachetă pe care singur mi-am oferit-o, care, odată trecută, a fost trecută pentru totdeauna, m-a făcut disponibil și pentru alte experiențe asemănătoare, indiferent cât de târziu aveau să apară, cum este aceasta recentă cu alergatul aproape în fiecare dimineață despre care încerc să povestesc.
Am luat autobuzul de la Piatra-Neamț la Târgu Neamț și am făcut apoi cale întoarsă în alergare. Nu alergasem, cred, niciodată mai mult de o oră, o oră și jumătate fără pauză, dar simțeam că dobândisem rezistența de care aveam nevoie pentru o astfel de temerară încercare. A fost ceva în genul maratonului făcut de scriitorul alergător japonez în Grecia, de la Atena la Marathon, pe căldură și praf. Mai puțin asistența din partea presei, de la care el nu s-a putut sustrage. Și fără praf sau gaze, pentru că pe șoselele „comunismului biruitor la orașe și sate” circula doar câte o Dacie pârâitoare când și când. Am alergat singur, eu cu mine însumi, prin sate cu primărie, școală, cămin cultural și biserică adunate la un loc în centru, cu gospodării puse în general în oarecare orânduială, cu câini care mă lătrau de după garduri stârniți de pașii mei sacadați, cu găini scociorând harnice prin șanțuri, cu oameni stând pe băncile de la porți și privindu-mă lung, cu mirare.
Între cele două orașe sunt chiar 42 de kilometri, iar eu, transfigurat, altcineva în mintea mea, poate Bikila Abebe, legendarul alergător din perioada în care abia mă nășteam, cel cu destin tragic, pe care îl văzusem, dacă îmi amintesc bine, la olimpiadă în niște documentare difuzate și comentate de Cristian Țopescu, transfigurat, spun, dădeam din picioare fără oprire, hotărât să ajung în Piatra la una dintre surorile mele și să-mi savurez victoria întins lat în pat și povestind, poate, cum a fost și cum nu a fost, dacă aș mai fi avut un dram de energie pentru așa ceva.
Pe la Bălțătești, în curbele din livezi, a fost atât de greu să urc tot dealul încât mai mult am mers decât am alergat. După Crăcăoani însă, am ținut drumul drept, cu o senzație de epuizare în tot corpul și cred că m-am oprit la câte o fântână din când în când ca să beau și să mă stropesc pe tot corpul.
În partea a doua a traseului alergam ca un robot. Nu aveam nimic din echipamentele care au apărut în timpurile noastre – doar niște adidași chinezești, niște pantaloni scurți, un tricou și o șapcă. Și cred că am avut într-o geantă mică pe care o purtam la șold, alături de un radio cât o palmă, și un tricou de schimb, pe care am fost extrem de mulțumit să-l schimb, undeva spre finalul cursei, aproape de curbele spre Gârcina, cu cel de pe mine ud leoarcă.
Cursa a durat peste patru ore, cred, de la opt până pe la doisprezece și jumătate, când, aproape epuizat dar cu un rânjet cam tâmp pe față (de la endorfine, am citit asta recent undeva) sunam la soră-mea la apartamentul ei din cartierul Precista și mă trânteam pe canapeaua din sufragerie ca în letargie.
Am ajuns și la sanatoriu chiar în acea seară, cu ultimul autobuz și am avut ce povesti după aceea o vreme celor dispuși să mă asculte, chiar și pacienților, deși simțeam în mine, în timp ce descriam stările prin care trecusem, o undă perfidă de tristețe pe care o recunoșteam de la scrierea poemelor lungi despre boală și moarte, același sentiment al lipsei de sens a tuturor isprăvilor, fie ele mărunte sau grozave.
Zădărnicia lucrurilor oamenilor… Lipsa de orizont și deriziunea oricărui entuziasm. Lipsa de rost, atât de adesea, a luptei pentru viață și sănătate, oricât de convingător ar perora în articole, cărți și conferințe susținătorii psihologiei pozitive. Amăgirea în care ne place să ne petrecem zilele. O tristețe ca o sclipire fugară a lacului printre copaci, zărită cu încântare, totuși, în ritmul alergării mele obstinate din zilele din urmă, pe şoseaua plină de maşini cu şoferi cam nervoşi pentru un timp de duminică. Tristețe care mă urmărește şi azi, cu amintirea acelui moment de alergare pe malul lacului, în care s-au arătat – ca într-un tablou impresionist – şi culorile vii, în combinație cu verdele copacilor, ca de toamnă, ale unor canotori vâslind acolo jos, pe apa încreţită de un vânticel venit nu se ştie de unde, pe căldură şi sub soare, sub imperiul secetei din cauza căreia oamenii sunt deja îngrijoraţi şi se roagă împreună cu preoţi, prin biserici sau chiar pe câmpuri uscate unde au scos icoanele.
Am în minte imaginea apei răcorind uşor aerul, mai jos, în frunzişul neliniştit, dar şi poza trecerii mele turistic-alergătoare și firești totodată ca un „bună ziua”, cu sentimentul că nu străbăteam curenţii blânzi din această vale a Bistriţei şi pe nişte drumuri mai concrete decât tastatura la care bocănesc acum, ci parcă timpul nostru cumva, care ne vine în întâmpinare şi el, nerăbdător să avem întâlnirea ireală cu propria clipă, aceea care îngheaţă totul şi pune la păstrare, pentru albume pe care cine știe dacă le va mai deschide cineva în viitor vreodată.
Gândurile sunt amestecate, dar motivația stă în picioare mai departe și e clară: respingerea atacurilor bolii. Pentru că am observat – în urma sejurului de două zile de la Sighișoara din week-end-ul acesta, în care deși am continuat să alerg dimineața prin cetatea medievală pustie mi-am permis și unele excese alimentare, la micul-dejun și seara la cină – că tensiunea s-a ridicat un pic, iar stările mele de rău, știute în familie și pe seama cărora sunt tachinat cu drag, mi-au dat târcoale șirete și perfide. Poate au fost și emoțiile de a fi cu toată familia la un loc și bucuria de a fi fost recunoscut de nepoțelul care a împlinit opt luni și care râde când ne vede pe noi, bunicii lui, dar și când îi vede pe fiecare dintre ceilalți din familie. A fost cu siguranță câte ceva din toate și poate și altele necunoscute. Și atunci e limpede că nu am cale de întors, iar fuga mea este o fugă de răul care se insinuează de undeva din necunoscut, himeric, în viața mea.
Azi-dimineață, la ora când oamenii încă dormeau, eu îmi înnodam șireturile la încălțămintea pentru alergat, pregătit și chitit să înfrunt Muntele Cozla, să încerc o primă urcare în fugă până la stația gondolei, apoi să alerg în tihnă pe colina deschisă și pe poteca de pădure până la Trei Căldări, apoi să fac cale întoarsă. Ar fi incredibil, îndrăzneam să merg cu gândul mai departe, dacă aș reuși povestea aceasta, dacă aș alerga pe acolo pe unde, în perioada de convalescență după Covid, încă în iarnă, anul trecut, abia respiram în plimbările cu prietenii noștri Laura și Radu, care mă așteptau răbdători să-mi vin în fire ca să mai pot face câțiva pași mai departe. Să alerg adică victorios pe drumul pe care nu demult dădeam semne de renunțare, de abandon, de la revedere și nu am cuvinte.
Nu, nu renunț, mi-am repetat în gând. Și cred că am și dat glas cu adevărat acestui îndemn, în sufragerie, în timp ce îmi pregăteam deja telefonul pentru a face înregistrarea cursei pe Strava, ca să pot apoi, la întoarcere, să împărtășesc bucuriile mele mici cu toată lumea mare.
Citiţi şi fragmentele anterioare:
Între cărțile sale cele mai cunoscute, pot fi menționate volumele de poezie Gustul înstrăinării, Febra și Respirație asistată, precum și romanul Planuri de viaţă.
Fragmente din opera sa au apărut, în traduceri, în numeroase publicații din străinătate, între care Banipal, Magma Poetry, The Cordite Poetry Review, The AALITRA Review, Coolabah.
Fondator al primei reviste de educație pentru sănătate din România și autor de manuale de specialitate medicală, Vasile Baghiu a avut mai multe experienţe de muncă: asistent medical, ziarist, realizator tv, profesor. Începând din 2008 lucrează în calitate de psiholog la D.S.P. Neamț.
Este căsătorit și are doi copii.
- Confesiunile unui scriitor alergător. Jurnal de roman poetic-himerist (19 – ultimul episod) - 12 noiembrie 2022
- Vasile Baghiu: Confesiunile unui scriitor alergător. Jurnal de roman poetic-himerist (18) - 5 noiembrie 2022
- Vasile Baghiu: Confesiunile unui scriitor alergător. Jurnal de roman poetic-himerist (17) - 29 octombrie 2022
