Sunt patru luni de când alerg, iar unul dintre efectele bune și evidente ale acestei schimbări de stil de viață este că am dat jos 20 de kilograme. E ca și cum aș fi purtat până acum în spate un rucsac și m-aș fi hotărât, conștient deodată că îl am, să renunț la el, să-l abandonez. La 1,72 de metri înălțime, greutatea de 95 de kilograme la care ajunsesem, ca niciodată, era o situație care depășea puterea mea de înțelegere. Mai înainte însă de a mai adăuga ceva, orice, de a ajunge unde vreau să ajung cu povestea aceasta, voi face o paranteză. După schimbarea macazului cu alergările, salatele și trecerea pe modul „no stress”, cântarul a dat în sfârșit semnele așteptate și, după o stagnare de vreo lună la 80, a coborât în sfârșit zilele astea la 75. Închid paranteza, va fi vreme de revenit la ea, pentru că sunt niște amănunte aici de analizat, deși mai degrabă le-aș lăsa așa, pierdute, nu are chef nimeni de analize. Voi vedea.
Așadar, nu pricepeam când anume mai precis scăpasem lucrurile de sub control. Sigur, asta s-a întâmplat, e clar, mai ales în ultimii doi ani de pandemie. A fost în orice caz în tot timpul din urmă în care nu mai știam decât să-mi pun fundul în mașină și să mă deplasez așa chiar și până la micul market din apropiere, pentru țigări sau pâine. Dacă ar fi fost tehnic posibil, aș fi intrat bucuros și printre rafturi cu mașina și mi-aș fi luat mărfurile doar întinzând mâna pe geam, aș fi urcat pe roți chiar și scările până la etajul doi, în apartament.
Apoi au fost zilele prelungite de serviciu la centrul județean de comandă a pandemiei sau pe la sediu, câte 12 ore, în care trebuia să stau la birou și să răspund la telefoanele oamenilor, fără niciun fel de mișcare, o zi întreagă. Și nici la școală nu mai mergeam, pentru că totul trecuse în online, ore întregi în sufragerie sau în bucătărie în fața laptopului vorbind cu niște pătrățele de pe ecran, oricum adesea cu numai câțiva dintre elevi prezenți cu adevărat, restul pierduți în spațiu.
Ce mai, mă complăceam în lipsă totală de activitate fizică. Noroc cu ieșirile din unele sâmbete, după-amieze și zile de concediu pe la țară, unde m-am gândit eu așa în mintea mea să lucrez la râpa care mi-a revenit după împărțirea pământului cu surorile mele după moartea mamei și să fac din ea o grădină în care îți place să stai și să te plimbi, „grădina himerică” sau „grădina poeziei himerice”, în fine, ceva cu poezie și cu obsesia mea din tinerețe, „himerismul”, în denumire, chiar cu o pancartă din lemn poate, gravată, jos, la intrare, cu alei, bănci, plante ornamentale și tot ce trebuie, cu ideea de a face să se întâmple acolo din când în când chiar și câte o lectură de poezie, doar așa între prieteni, în sfârșit, gânduri de om exaltat și de multe ori deconectat de la realitate. Noroc, zic, cu acea grădină, pe care o am încă, unde mi-am mai pus la lucru mușchii slăbănogi, am tăiat cu drujba salcâmii crescuți în sălbăticie, am săpat de unul singur cu hârlețul și am făcut patru terase, de la baza râpei până pe la jumătatea ei, pe care am plantat apoi zmeură, coacăze și afine, am plantat câțiva pomi fructiferi, am pus în ordine butuci de vie, pe sârme întinse pe pari și am meșterit cinci bănci din niște butuci de cireș și salcâm pe care anume i-am pus deoparte încă de la faza defrișării. Și sunt convins că am reușit aceste mici isprăvi datorită unei minime planificări, însă și pentru că am putut lucra de capul meu, în ritmul meu, adesea și la inspirația de moment, ca la scrierea romanelor. A fi conștient că totul depinde doar de tine și că nu vei da seama de eventualele erori decât doar în fața propriei conștiințe poate fi foarte stimulant în orice treabă pe care te încumeți să o pui la cale.
Așa am fost, de capul meu, și când am scris Planuri de viață. Am avut pentru șase luni, în cadrul unei burse „writers-in-residence”, tocmai această libertate totală, plus toate condițiile din lume: apartament cu living, două camere și terasă cât să întorci camioane la etajul unu al unei vile din centrul orașului elvețian Winterthur, acces gratuit la piscină, bicicletă, acces la bibliotecă, intrare liberă la muzee, călătorii gratuite cu trenul în toată Elveția, evenimente artistice în fiecare week-end la parterul vilei, iar pe deasupra un stipendiu lunar substanțial de 1500 de franci.
Pe atunci nu mai alergam, povestea alergatului se încheiase pentru mine în prima tinerețe, la sanatoriu, dar având aici bicicletă făceam zilnic ture prin oraș, în principal până la piscină, unde înotam cam o oră. Adesea mergeam și pe jos împreună cu un scriitor rus și eram impresionat de cele 50 de ture de bazin pe care le făcea cap-coadă fără eforturi vizibile. Eu gâfâiam doar după o singură tură. Vorbeam mult cu el pe drum, iar o dată am și filmat discuția în mers, cu camera ținută cu mâna întinsă lateral, iar filmul a stârnit ceva senzație, mi-a fost cerut de stafful rezidenței pentru una dintre reprezentațiile lor de week-end de la parterul vilei. Cred că îl am și acum pe undeva prin folderele computerului sau pe vreun hard extern.
Scriam dimineața începând de pe la șapte și până pe la unu, pe muzică rock pe care o prindeam pe un post de radio local. Nu mă abăteam de la acest program și reușeam astfel să scriu cel puțin trei pagini pe zi, TNR 12, rânduri la 1,5, cam 2000 de cuvinte. Era dublul normei zilnice pe care o recomandă extraterestrul Stephen King, dar eu nu aveam altă treabă mai importantă acolo în afara scrisului, așa că îmi permiteam să dublez.
Să scriu aici acasă 2000 de cuvinte în fiecare zi, cu serviciul – de fapt cu serviciile, pentru că vreo șapte ani, recent, am avut două, dintre care cel din învățământ de după-amiază făcea singur cât trei – ar fi mult într-adevăr. Rareori am reușit aici performanța aceasta. Și nici nu mă plâng. E fără rost. Trăiești unde trăiești și scrii cât te țin curelele.
Condiția scriitorului nu este dintre cele mai bune nicăieri în lume, aș zice. Sigur că în țări cum este România problemele sunt un pic mai complicate decât în Vest. A te plânge însă că nu poți să-ți scrii cărțile din cauza situației sociale, politice, materiale, financiare etc. este, cred, fără rost și nerealist. M-am plâns și eu uneori, recunosc, însă în ani și ani am învățat cel puțin două lucruri în legătură cu acest subiect. Mai întâi că este cam imoral să faci asta. Nici condiția țăranului nu este mai bună, nici a profesorului, nici a doctorului. E o chestiune, așadar, de cultură locală. Apoi, în problema aceasta a scrisului motivațiile externe nu au nicio relevanță. Dacă nu ești motivat interior nu prea se înțelege de ce scrii și cu atât mai mult de ce te plângi că nu poți scrie. Dacă lipsa de succes sau blocajele de pe la edituri și din lumea literară te pot opri din scris, ar fi cazul chiar să nu mai scrii. Sigur că succesul este binevenit oricând și este încurajator, dar numai motivația ta secretă și personală te trezește în fiecare dimineață și te pune la lucru. Și modelele pe care vrei să le urmezi. Restul e, aș zice, justificarea comodității și a lipsei de disciplină, care găsește mereu vina în exterior, la alții, în orice altceva în afară de propria persoană. Și toate astea au particularitățile lor, firește, de la caz la caz, cum se spune. La fel ca în viață, și în artă sau în scris fiecare se descurcă cum poate. Cu o singură condiție: motivația să fie internă și autentică, ceea ce e cam același lucru și nu e cazul să mai lungesc vorba.
Prin urmare, mi-am asumat condiția de scriitor român trăitor în România și am scris și în condițiile date. Romanul Fericire sub limite, de exemplu, a fost scris aici, în apartamentul în care trăiesc din 1990. Mi-am găsit un loc confortabil în bucătărie, la masa de la fereastră, unde puteam să și fumez. Recunosc că fumatul era o plăcere și poate un gest inspirator legat mai degrabă de imaginea scriitorului care scrie fumând la masa de lucru decât de fumul și nicotina pe care le inhalam. Probabil că dacă nu aș avea problemele de sănătate cu prediabetul, hipertensiunea și ce-o mai fi, aș fuma încă și azi. Sigur că nu ar fi deloc sănătos și nici un exemplu bun mai ales pentru nepotul care crește și începe să ne recunoască, pe soția mea și pe mine, bunicii lui, însă pentru plăcerea de-a dreptul intelectuală pe care mi-o oferea aș trece cu vederea toate riscurile și dandanalele.
Diminețile mă trezeam pe la 4,30, îmi făceam o cafea și bocăneam la taste până la plecarea la serviciu, la 7, 7,30. Îmi plăcea enorm să scriu iarna la geamul acela, privind afară prin întuneric la strălucirea albă a zăpezii sau, în celelalte anotimpuri, așteptând ridicarea întunericului și uitându-mă până departe pe Valea Bistriței, spre dealul împădurit de la Văleni. Continui să fac asta și acum, deși mai rar, pentru că am prins drag să scriu pe telefon. Așa am scris, abia trezit, întins în pat, poeziile din experimentul Facebook #poeziedefiecarezi, pe documente Word de pe telefon pe care le transformam apoi în fotografii ca să le pot posta pe Facebook, Instagram și LinkedIn.
Cu alergatul e aproape la fel ca la scris, pentru că sentimentul de libertate nu trebuie să lipsească nici de aici. Nu poți alerga dacă trezitul de dimineață, îmbrăcarea echipamentului și fuga propriu-zisă prin oraș, pe stadion sau prin pădure sunt un chin.
Acum ceva timp – cred că sâmbăta trecută – am avut în suflet din nou acea umbră de îndoială care mă vizitează perfid uneori, dacă să mă urnesc din loc sau nu pentru o cursă de peste 10 K prin oraș, așa cum mă gândisem cu o seară înainte. În general alerg 3, 4 sau 5 K în fiecare dimineață, mi-am făcut un obicei și un ritm al meu cu aceste distanțe făcute zilnic, dar la o săptămână sau zece zile neapărat trebuie să trec de 10 K. O undă de neîncredere în toate eforturile de până acum și chiar în rostul acestui stil de viață m-a străbătut din nou în timp ce îmi puneam la punct suportul pentru telefon de pus la braț și îmi căutam hanoracul subțire pentru vreme mai răcoroasă. Nu ar fi mai bine, oare, să las lucrurile să-și urmeze cursul lor, să iau naibii pumnul de pastile și să nu-mi mai bat capul cu glicemiile și glicozilatele, să nu mai duc la tot pasul grija grăsimilor saturate din cărnuri de porc, a ciorbelor cu smântână mâncate uneori și noaptea direct cu polonicul din oală, compulsiv-poetic, să nu-mi mai pese de numărul paharelor cu vin, dacă e târziu sau devreme, de limita pentru voia bună și traiul îndestulat, să nu mai țin cont de restricții și precauții? Și a fost o clipă în care am vrut să las deoparte echipamentul, să mă bag iar în pat și să-mi văd de viață ca până în urmă cu patru luni, viață bună-rea, cum o fi, dar să fie aceeași din nou, în delăsare și indiferență. A fost ceva asemănător, probabil, cu momentul acela despre care vorbesc alcoolicii când li se întâmplă declicul și găsesc puterea, de niciunde și de nicăieri, de a refuza paharul de băutură și de a merge mai departe fără să se trotileze. Pentru că am refuzat, la fel, din necunoscute resurse interioare, să mă las târât înapoi în nepăsare. Fără să mai procesez dilematicele gânduri, mi-am tras gluga pe cap, mi-am verificat startul pe Strava și am ieșit în fața blocului unde absolut toate direcțiile în care aș fi vrut să alerg îmi stăteau la dispoziție. Am luat-o spre gară și, ca de obicei, în primele sute de metri am tot vrut să mă opresc, să fac cale întoarsă, pentru că respirația refuza să intre pe pilot automat, stătea pe sistemul gâfâit și cu limba scoasă. Nu m-am oprit și bine am făcut, pentru că am trăit bucuria de a trece plutind-alergând de podul Căprioara, de a lăsa în stânga stația gondolei din fața gării, de a parcurge tot Bulevardul Republicii până în fața Teatrului Tineretului după ce salutasem în dreapta Biblioteca „G.T. Kirileanu” (unde am ținut atâtea și atâtea prelegeri de literatură și de sănătate și mi-am lansat majoritatea cărților), de a arunca în trecere o privire înspre școala unde predasem șapte ani cursurile de nursing și de unde a trebuit să plec, totuși, scârbit de răutatea neinhibată și invidia veninoasă și neobosită a câtorva profesoare în frunte cu directorul, care nu mai aveau tihnă în viețile lor din cauza manualelor pe care îndrăznisem să le public), de a traversa platoul de la Turn, cu reperele lui medievale rămase miraculos după faza cu dărâmări a comuniștilor, de a alerga mai departe și mai departe, prin tot Dărmăneștiul, chiar pe lângă blocul unde am locuit cu chirie și a făcut fiica mea Ioana primii pași, deja ud în spate și pe cap, cu inima și plâmânii reglați, în ritmul gândurilor la viață și la scris, cu bucuria de a alerga apoi la deal, înspre Roza Vânturilor, prin spatele Pietricicăi, ca să ajung iar în cartierul Mărăței, pe la 1 Mai, unde Strava îmi arăta deja 12 K, iar picioarele îmi spuneau că nu este nevoie să repet chiar acum maratonul din tinerețe și să mai las și pe altă dată niște kilometri de parcurs, în sfârșit, bucuria de a revedea în filmul alergării, ca în lectura unei fraze mai lungi, repere de altădată, ca o înregistrare alb-negru transferată pe noile device-uri, într-un metavers paralel de acum, mai prietenos cu trecutul.
(va urma)
Citiţi şi fragmentele anterioare:
Între cărțile sale cele mai cunoscute, pot fi menționate volumele de poezie Gustul înstrăinării, Febra și Respirație asistată, precum și romanul Planuri de viaţă.
Fragmente din opera sa au apărut, în traduceri, în numeroase publicații din străinătate, între care Banipal, Magma Poetry, The Cordite Poetry Review, The AALITRA Review, Coolabah.
Fondator al primei reviste de educație pentru sănătate din România și autor de manuale de specialitate medicală, Vasile Baghiu a avut mai multe experienţe de muncă: asistent medical, ziarist, realizator tv, profesor. Începând din 2008 lucrează în calitate de psiholog la D.S.P. Neamț.
Este căsătorit și are doi copii.
- Confesiunile unui scriitor alergător. Jurnal de roman poetic-himerist (19 – ultimul episod) - 12 noiembrie 2022
- Vasile Baghiu: Confesiunile unui scriitor alergător. Jurnal de roman poetic-himerist (18) - 5 noiembrie 2022
- Vasile Baghiu: Confesiunile unui scriitor alergător. Jurnal de roman poetic-himerist (17) - 29 octombrie 2022
