În cele patru luni de când alerg au fost și niște perioade scurte, de câteva zile, maximum o săptămână, în care am călătorit în străinătate. De fapt, trei, ca să fiu foarte precis: una în care am stat, Mara și cu mine, cu fiica noastră Ina, soțul ei Sebastian și nepoțelul nostru Adi, la Alicante, alta în care ne-am văzut noi doi visul împlinit de a ne plimba prin grădina casei de la San Michele a lui Axel Munthe de pe Capri și alta în care am fost, iarăși doar noi doi, în orașul Porto, cu o scurtă vizită de o zi la Lisabona, la casa lui Fernando Pessoa.
Față de celelalte călătorii, în care nu-mi păsa deloc de mișcare, aveam acum o grijă suplimentară, să adaug în programul zilnic și alergarea, plus să-mi pun la plecare în micul bagaj echipamentul sportiv și să mă orientez la fața locului în legătură cu posibilele trasee bune pentru alergat. Partea excelentă, pe care orice năpăstuit al Estului nostru sofisticat a ajuns să o vadă de cum a pășit dincolo de vama Borș, este că în Vest lumea și-a construit piste de biciclete și trasee pe malurile apelor și peste tot în orașe și este foarte ușor pentru oricine ar vrea să facă mișcare să facă asta pur și simplu, fără bătăi de cap, firesc, așa cum ar respira. Nici lumea nu se uită ciudat la tine dacă alergi, cum se întâmplă de multe ori în România, cu toate că s-a mai schimbat câte ceva și în această privință și aici.
La Alicante, plaja era infinită, așa că aveam loc dimineața cât voiam ca să-mi fac numărul de kilometri, cinci, cât îmi propusesem. Mă trezeam înainte de răsăritul soarelui și umblam încet, în vârful picioarelor, prin livingul apartamentului și pe la baie ca să nu-i trezesc pe cei dragi, îmi măsuram glicemia, care începuse încă de atunci să scadă la 100 și sub 100, mă echipam și ieșeam ca pe furiș, cu grijă să nu trântesc ușa. În cinci minute mă aflam pe țărm și îmi făceam încălzirea cu bucurie să ascult muzica valurilor când încă soarele nu se ridicase. Plaja era pustie. Doar un pescar își întindea, chiar în fiecare dimineață, instrumentele de meseriaș cu vechime, niște undițe lungi, cam nepăsător mi s-a părut la alergarea mea, deși mi-a răspuns la salutul cu „Hola!”, încântat cum eram cu noaptea în cap să pot spune cuvântul spaniol pe care îl știam și îl foloseam cel mai frecvent. Mă limitam la cinci kilometri, atât puteam duce la momentul acela.
Și nici scrisul nu l-am lăsat deoparte. Acuși-acuși scoteam carnetul și notam frânturi de vers sau de fraze, cuvinte, idei. La cafenea sau în avion era chiar o plăcere să scriu lângă o cafea și o băutură, indiferent ce. Scrisul… S-au spus atâtea despre această artă și am încropit și eu câte ceva, mai ales în postări pe Facebook sau în unele articole, dar în fond este o chestiune cât se poate de personală. Ceea ce ţine de publicare şi tot restul este cu adevărat o altă poveste. Faptul că eu adaug aproape în fiecare zi noi pagini la roman sau câte o poezie sau un fragment de vers mă priveşte numai pe mine, pentru că nu există, la scrisul propriu-zis, nici posibilitatea unui sprijin din afară, nici obligaţii sau constrângeri exterioare. Libertate maximă, ca la alergat, asumare a unui stil de viaţă special cu părţile lui bune şi rele, acomodarea la tensiunea sufletească permanentă care mă trimite la computer, la telefon sau la carnete, găsirea motivaţiilor ascunse de a trăi în acest fel mai departe.
Și dacă tot a venit vorba iar despre scris, cum se va mai întâmpla în relatarea aceasta, simt că ar trebui să mai adaug un gând-două, fie și doar așa pentru a-mi clarifica mie însumi, dacă este posibil, încă o părticică din metaversul pe care îl întruchipează. Scrisul, mai înainte de toate, este pentru mine și pentru viața mea în primul rând bucurie și plăcere. Probabil că nu aș scrie un rând dacă nu ar fi așa, nici măcar aici. Îmi place viața, așa că tot ceea ce mi se pare forțat și împotriva ei ocolesc, dau la o parte, îmi scot din minte: intenția de a demonstra ceva, starea de competiție, dorința de succes, descurajările venite în diverse forme, mai directe sau mai subtile, din partea unor semeni. Tot ce am scris a fost din pasiune și din acea motivație interioară secretă pe care nu o poți explica decât în poezii și în romane, uneori, poate, și în câte un eseu dacă prinzi tonul potrivit. Suferința este din lumea noastră și adesea nu o putem evita, dar dacă scrisul ar fi o corvoadă sau un chin eu nu aș butona diminețile la roman, nici nu aș caligrafia poeme cu pixul pe carnete în călătorii și poate că nu mi-aș bate capul nici cu articole și cărți didactic-științifice. Firește că scrisul presupune muncă imensă care are în spate lectură și documentare cât casa, trebuie amintit mereu acest lucru, dar totul face parte din ecuația bucuriei de a reseta cumva lumea, de a construi prin scris ceva ce simți că este parte din sufletul tău, așa cum este acum și așa cum speri că va fi până la capăt. La urma urmei, pot spune că scrisul este pentru mine un instrument prin care am șansa de a oferi ceva oamenilor, iar darurile nu există, se știe, decât pe seama bucuriei. Și așa mai departe.
Când am plecat din Alicante, mi-am făcut alergarea ca de obicei dimineața devreme pe aceeași imensă Playa San Juan, chiar pe partea de nisip încă umedă de atingerea valurilor și mai tare, mi s-a părut. Marea era furioasă, pentru că un vânt îndârjit a clătinat încă de cu seară palmierii toată noaptea, dar tot mi-am luat la revedere oricum, pentru că am simțit că un sentiment aparte de afecțiune am căpătat în legătură cu această mare și asta desigur s-a întâmplat pe seama joggingului meu de amator prin care încercam să recuperez ceea ce am pierdut în planul sănătăți, dacă mai este posibil, cum încă mă întreb, mai ales în ultimii zece ani și mai ales în ultimii doi ani, cu pandemia, boala, comportamentele anapoda ale unor oameni, ani în care am tras cam tare de mine muncind prea mult și m-am lăsat și prins în capcana feluritelor situații de stres și nu am mai luat în seamă echilibrul, limitele, pur și simplu viața așa cum e. Alergând în vuietul valurilor m-am gândit și la scris, la continuarea poveștii, cu destulă încredere și optimism încât să zâmbesc și să mă declar cât de cât mulțumit.
Nu sunt un habotnic obsedat de eficiență și succes, departe de mine așa ceva, având în vedere perioadele de delăsare și renunțare, de retragere în cochilie, de nepăsare față de soarta mea și a lumii întregi, dar cel mai mulțumit cred că ajung să fiu, totuși, atunci când reușesc să-mi depășesc limitele secrete și nu neapărat în aventura aceasta mai recentă cu alergatul, cât mai ales în lucrurile mărunte ale vieții, în slalomul pe care mereu l-am făcut printre obstacole la fel de mărunte. Am devenit un alergător pe bune poate și pentru că obișnuiam să alerg așa prin viață, hotărât să ies la un liman, să trec de bariere și obstacole, să-mi înving slăbiciunile și căderile, să dau la o parte stângăciile și ezitările, să le îmbrobodesc în trăiri de fiecare zi sau în disciplina scrisului care a părut să-mi ofere mereu un sens. Scriitor-alergător, da, însă mai înainte și scriitor-trăitor. O alergare pe un drum pe care mi l-am făcut singur, ca în cântecul acela al lui Sinatra – de ce nu? Un drumul al meu, „my way”, deloc siropos, fără patetisme și exaltări, adevărat.
Drumul meu ca scriitor – făcut la pas sau alergat, oricum, atât cât se vede, în locurile acestea de margine de lume la granița cărora războiul a început, iată, să-și arate din nou fața hidoasă, în lumea de acum şi în vremurile noastre – nu s-a croit având în spate sprijin instituţional, organizaţional sau, în fine, oficial. Și nu îmi fac un motiv de mândrie din asta. Îi respect pe cei care reușesc așa, cu suportul oficial, dar știu că asta presupune oarecari compromisuri pe care însă nu sunt dispus să le fac, sau, mă rog, nu cred că mi-ar plăcea să ajung în situația de a le face. Nici nu aş fi refuzat sprijinul dacă ar fi venit în condiţii normale, pentru că nu sunt genul cu fiţe şi nazuri aiurea, cum nici nu am făcut-o, de altfel, în puţinele ocazii în care nu am simţit foarte acut adierea aceea urâtă a lucrurilor necinstite şi am putut sta pe picioarele mele. Aş zice chiar că a trebuit să înfrunt adesea un fel de ostilitate apărută cel mai probabil ca reacţie la dorinţa mea legitimă de a-mi păstra cât de cât un dram de independenţă şi demnitate într-o lume literară în derivă, o dorință nu prea bine văzută la noi. Doar în străinătate am găsit, nu de puţine ori, acea deschidere dezinteresată, lipsită de dubii şi generoasă, care fireşte că nici ea nu e suficientă pentru a răzbi, deși înseamnă enorm. Dincolo de merite reale, e nevoie și acolo de perseverenţă şi poate chiar de o bună aşezare a astrelor. În sfârşit, pe drumul acesta, aşa cum e și atât cât e, îmi încerc şi eu şansa.
Într-una din zilele astea am lucrat vreo şase ore într-un workshop de traducere via video-facebook-messenger cu scriitori şi autori din Australia într-un proiect care a adunat deja, totuşi, câteva puncte bifate. Nici nu ştiu când au trecut orele. Şi m-am întrebat din nou de ce în general experienţele literare şi colaborările cu cei de afară le-am simţit mai mereu reconfortante şi motivante, iar majoritatea celor de aici au târât după ele tot felul de efecte neplăcute ale unor reziduuri comportamentale anapoda. Nu generalizez, dar nu pot să nu constat cât de firesc funcţionează acolo recunoaşterea, respectul şi chiar admiraţia pentru un lucru pe care ştii să-l faci (scrisul, în situaţia de faţă), iar aici cât de toxice şi descurajante devin în timp indiferenţa, meschinăria sufletească, invidia, favoritismele.
Uneori chiar mă uit mai atent la lumea din jur aşa, ca la teatru, vorba poetului. La lumea literară, vreau să spun, de care mi-am legat viața prin natura lucrurilor: un scriitor ajunge inevitabil la lumea literară. Și observ astfel tot felul de chestii interesante. De exemplu, pe-aici pe meleagurile noastre mi se pare că marii scriitori vorbesc public doar despre concepte grave şi serioase precum libertate, demnitate, destin, operă, patriotism, responsabilitate şi altele de acest fel, foarte înalte şi foarte importante pentru omenire. Şi aşa îi recunoşti din prima că sunt mari, dacă este aici contextul potrivit să strecor o glumă. În schimb, cum este şi normal, scriitorii mai mici îşi dau cu părerea doar despre lucruri mici, cum ar fi încălcarea regulamentelor organizaţiei de breaslă, procedurile cinic-tehnice de acordare a premiilor, lipsa de transparenţă în gestionarea fondurilor, climatul plin de favoritisme din lumea literară, nedreptăţi la nivel individual şi fără nicio miză universală, abuzuri în viaţa de la nivelul zero şi altele, care mai de care mai mărunte. Cel mai greu, desigur, este, îmi imaginez, să fii în prima categorie, pentru că duci pe umeri durerile şi problemele unui popor întreg şi chiar ale lumii, nu te încurci, precum cei din a doua speţă, între care mă număr și eu, cu mărunţişuri de doi lei şi efemeride aflate sub demnitatea unei conştiinţe a naţiei.
Uneori devine cam sufocant să trăiești cu toate întâmplările astea etic-morale prin preajmă, cu tot hazul lor caragialian care îți lasă un gust amar. Chiar și pentru mine, care am căpătat ceva anduranță. Noroc cu toate călătoriile, în care uit, dau la o parte zgura de netrebnicie și îmi regăsesc ritmul și aspirațiile. Un ritm al alergării prin sătucuri-orașe pierdute pe hartă și dorința de ieșire din orizontul-limită al condiționărilor locale.
Călătoria… Mereu mi-am dorit să călătoresc. În parte, în ultimii cincisprezece ani, mi s-a împlinit acest vis, dar mă gândesc acum ce traseu sinuos a trebuit să urmez pentru a ajunge să respir aerul unor locuri pe care nu credeam că le voi vedea vreodată. Şi totul a venit pe filiera poeziei. Poezia a schimbat în mine, încă din adolescenţă, totul. Poezia mi-a schimbat viaţa. Știu, sună literar, patetic și, prin urmare, neadevărat, dar poezia mi-a îngăduit mai întâi să visez la călătorii, încă înainte de 1989, apoi am călătorit pe seama poeziei, în imaginar, cât mi-a dorit inima. Himerismul, teoria poetică pe care am pus-o la cale după ce s-a dat drumul la paşapoarte dar care are rădăcinile chiar în acel timp al izolării şi recluziunii, nu este în primul rând o născocire intelectuală, ci mai degrabă una profund ontologică.
Și nici nu mai are importanță că povestea este revendicată activ și de un scriitor din Piatra-Neamț, Vasile Baghiu, pentru că eu am de gând oricum să merg mai departe, până când lucrurile vor fi clarificate. Nu mai știu nimic despre el, deși la un moment dat îmi atrăsese atenția pe rețele cu unele faze care păreau rupte din parcursul meu. Nici nu-l mai am la prieteni, nu mai primesc like-uri și nici comentarii de la el, a trecut pe linia moartă, și-a închis contul, se pare, habar nu am. A dispărut. Oricum ar fi, nu e cazul acum să mă lungesc, poate că o să revin asupra acestei situații altă dată.
Acum am lucruri mai bune la care să mă gândesc, de exemplu chiar la cum am ajuns la acea teorie. Simplu. Lipsa libertăţii de circulaţie, cum se spune în limbaj politic, m-a forţat să ajung la ea şi mai ales să o transpun în viaţă. Aşa se întâmplă că de ani şi ani călătoriile imaginare (himeriste) alternează în viaţa mea cu incursiunile la propriu prin lume într-un mod derutant. La acest nivel, poezia se confundă uneori pentru mine atât de bine cu viaţa încât ideea fascinantă pentru mulţi, de poezie trăită, îşi poate avea în acest mecanism, experimentat de mine pe viu, o probă lipsită de orice dubii. Sunt norocos, așa îmi explic în bună parte, iar ca să păstrez norocul este cazul să alerg mai departe, cred, să-mi fac kilometrii în fiecare dimineață înspre limitele proprii, pe care niciodată nu reușesc să le ating.
(va urma)
Citiţi şi fragmentele anterioare:
scrie un comentariu