confesiunile unui scriitor alergător extra jurnal

Vasile Baghiu: Confesiunile unui scriitor alergător. Jurnal de roman poetic-himerist (6)

scris de Vasile Baghiu

În pozele strălucitoare, colorate și atrăgătoare de pe site-urile de competiții de alergat am văzut că unii alergători folosesc bețe de trekking. Sunt convins că instrumentele acestea pot fi de ajutor la cursele montane indiferent de distanțe, la coborâre mai ales, dar pe mine mă încurcă. Am o grijă în plus, îmi simt mâinile prinse. Totuși, am luat ieri în alergarea de pe muntele Cozla doar unul singur, însă nu din cele pe care le găsești în magazinele de articole sportive, ci unul confecționat de mine cu briceagul, din alun, din snopul de bețe pe care le pregătisem și le și uitasem în boxa de la subsolul blocului cu mulți ani în urmă, când ne făcuserăm, soția mea și cu mine, un obicei din a urca pe Ceahlău măcar o dată la două săptămâni și voiam să le oferim câte o pereche și prietenilor care mergeau cu noi. N-a mai fost cazul, pentru că începând din toamna acelui an nu știu de ce nu am mai urcat nici măcar o singură dată la cabana Dochia, viața a urmat alte coordonate, reperele s-au modificat, planurile s-au refăcut, au venit zilele aglomerate cu munca de profesor de nursing la o școală sanitară, a doua slujbă, cu toate cursurile de terapie narativă la Iași, cu avizările și supervizările profesionale, în fine, cu îmbolnăvirea de Covid și toată nebunia pandemică, la urmă și cu o demisie din învățământ de toată frumusețea. Și l-am luat nu pentru a mă sprijini la urcare, ci pentru a mă apăra de câini. Se pare că de ceva timp nu mai sunt câini pe dealurile din jurul Pietrei-Neamțului, cu atât mai puțin pe străzi, i-au cam strâns cei de la ecarisaj cu metodele lor brutale, nemiloase (deși nu știu amănunte, vorbesc doar din auzite, poate că lucrurile s-au îmbunătățit, au acum metode mai blânde, nu știu, adăposturi, sterilizări, chestii din astea), dar mie continuă să-mi fie frică, mai ales de când am fost mușcat de un maidanez în fața blocului în care locuiesc și am mers apoi la spital pentru antirabic vreo zece zile la rând. S-a dat și în ziarele locale, ceva de genul “Scriitor mușcat de un câine maidanez!”, pentru că postasem pățania pe Facebook, cu multe comentarii compătimitoare, dar și bășcălioase, haioase. Ba, la un moment dat, mă contactase însuși primarul pe Messenger să mă asigure că va rezolva problema, iar rezultatul a fost că seara m-a sunat cineva de la serviciul de ecarisaj să mă roage să-i sun când văd câinele care m-a mușcat ca să vină să-l prindă. Mi s-a părut cam ciudată abordarea, dar ce știu eu? Au și ei secretele lor profesionale. Oricum, câinele acela a dispărut din zonă după vreo două luni. Îmi era parcă și milă de el, pentru că știu că a acționat din instinct când eu am ieșit prea repede din scară, grăbit să ajung la mașină pentru că eram în întârziere. Mila mea nu i-a folosit însă la nimic, ceea ce m-a făcut să înțeleg mai clar că nu puteam fi salvatorul speciei canine și cu atât mai puțin al omenirii întregi. Rostul meu era și este să muncesc în pătrățica mea, să fiu cât pot eu mai mult de ajutor și sprijin familiei și să scriu, răbdător și perseverent, fără iluzii, poeziile, eseurile, romanele și chiar postările de pe rețele, într-un cuvânt, să muncesc, indiferent de situația în care mă aduce viața. Mai nou, să și alerg.

Partea bună este că eu nu văd alergatul ca pe un efort. Și e aici o discuție mai lungă despre muncă versus distracție sau pasiune, pe care eu doar o consemnez în trecere. Uneori mi-am zis că munca la grădina poeziei himerice de la Poiana – cu tăierea salcâmilor, terasările, plantările de arbuști, împletirea gardurilor, confecționarea unor bănci și câte și mai câte – înseamnă mișcare, că ar fi ca și cum aș alerga și că nu mai am nevoie, prin urmare, să fac sport. De fapt, lucrurile nu stau deloc așa, m-am păcălit singur. Bineînțeles că petrecerea timpului în natură și efortul pe care lucrul la pământ le presupune înseamnă mai mult decât nimic, iar câștigul pentru sănătate nu este deloc de neglijat. Țăranii care reușesc să se țină departe de țuici, vinuri și țigări, au un pic de grijă la mâncare și nu se îndoapă cu prea multe jumări și slănini de porc iarna și vara de-a valma și nu sunt vizitați prea des de supărări și necazuri pot să-și mențină sănătatea la un nivel foarte bun, în așa fel încât rareori au nevoie de doctori și de medicamente, iar asta se întâmplă, evident, datorită muncii în aer liber, bună și pentru minte, și pentru corp – o știe toată lumea. Bine, apare oboseala, după unele zile de efort fără măsură, iar unii năpăstuiți locuitori ai satelor noastre sunt experți în așa ceva, nu sunt întrecuți de nimeni când vine vorba de robotit, ca vitele pe brazdă, cum spun tot ei, dar lucrurile se mai compensează în timp cu zile de odihnă, cu duminici și sărbători. Și apoi, țăranii, așa cum i-am cunoscut și eu încă din copilărie, nu mai au și alte griji în afară de lucrul în gospodărie și pe câmp, cu excepția celor care, după 1989, au continuat să facă naveta pe la resturile de fabrici și uzine sau pe la alte servicii care au mai rămas după desființare și vânzări la fier vechi, nu au de scris cărți, de ținut conferințe și așa mai departe, după treabă pun capul pe pernă pe paturile lor, în casele lor, fără absolut nicio durere de cap și viața merge înainte așa.

Îmi amintesc de un grup de țărani germani, cam o sută cred că erau, aduși în Münster la lectura mea de poezie, printr-o organizație care își propusese să integreze, să culturalizeze, să faciliteze și altele asemenea. S-au așezat cuminți pe scaune și așteptau să înceapă prezentările, lectura și ce mai fusese anunțat, un mic vernisaj parcă și încă ceva, nu mai țin minte. Mă uitam la mâinile lor cu palmele bătătorite, dar și la fețele lor obosite și mă miram un pic în sinea mea că era posibil ca în Germania mecanizată țăranii să muncească la fel ca la noi. Într-un sfert de oră, după ce începusem să citesc primele din bietele mele poezii, jumătate din acea asistență închinase steagul, dormea ca pe la miezul nopții. Ceea ce nu m-a împiedicat să continui, desigur, sub privirile zâmbitor-jenate ale organizatorilor. Partea frumoasă a fost că la urmă toată lumea era vioaie și cu chef de vorbă la un șnaps și o grisină, iar eu am putut considera evenimentul un succes, chiar fără nicio glumă. Ce poate fi mai frumos decât să vezi că oamenii se simt bine la o întâmplare pusă la cale datorită ție? Și cred că până la urmă nici gazdele mele nu au avut motive de supărare, căci totul s-a încheiat cu larmă, voie bună, râsete și clinchet de pahare până târziu în noapte. Iar poezia a izbutit să plutească și ea pe acolo, ca în cântecul acela despre dragostea care plutește în aer – „poetry is in the air”, în cazul de față. Aveam să-i văd pe acei oameni și după fantastica „Lesung”, în incursiunile mele de writer-in-residence cu bicicleta pe rutele asfaltate dintre parcelele agricole, lucrând pe la ferme, dar și pe câmp, cu utilajele impresionante și am înțeles mai bine că mașinile aduc eficiență, dar nu te scutesc de eforturi, pentru că trebuie să montezi, să demontezi, să legi, să încarci, să descarci. E clar, de la un punct încolo, nici grădinăritul și agricultureala nu mai sunt plăcere și pasiune, devin muncă. Poate, în doze mici, așa cum am văzut la emisiunea Gardeners’ World, este o artă și o bucurie, dar când e pentru câștig și profit jocul s-a terminat. Alergatul în schimb, prin lipsa de claritate a utilității lui imediate (nu cultivi cartofi sau alte plante, nu crești animale, ci alergi „degeaba”), este mereu o pasiune. Alergi când vrei și cât poți, iar acest amănunt schimbă întreaga ecuație a problemei. Totul capătă, se pare, nuanțe spiritual-intelectuale, artistice, poetice, romantice, nu mai ține de încordarea cu sapa și hârlețul a brațelor, nu mai are legătură cu supraviețuirea, câștigul și profitul. Și nici măcar cu arta grădinăritului.

Am prășit și eu porumbul la Poiana, în special în anii nouăzeci. Am tăiat și lemne cu drujba și cu toporul, am cosit cu coasa manuală și, mai recent, cu motocoasa, am adunat fân și am făcut căpițe și stoguri. Anii nouăzeci au fost zbuciumați pentru mine, pentru că încercam să asigur supraviețuirea familiei, cu soție și doi copii, să mă țin adică de amărâta de slujbă de asistent medical, dar și să fiu implicat în tot ce avea legătură cu familia mai mare, lărgită, cu schimbările societății de după regimul comunist, să scriu articole, să conduc organizații civice locale, să mă bag în nesfârșitele polemici și certuri devoratoare de timp și energie, să fac și să dreg. Uneori așa se broda situația încât, după o zi de prășit în arșița soarelui pe tarlaua din Poiana, ajungeam dimineața la Iași sau la București la o conferință a Pen-club sau la un colocviu de literatură. Ca de la Pământ la Lună. Obosit, cu fața grena de arșița soarelui, cu palmele încă dureroase de la sapă, peroram cu avânt la microfon despre himerismul poetic și îi priveam apoi, la masă, cu detașare, pe scriitorii cu care se nimerea să stau, care mă întrebau ce făceam, în afară de scris și citit, în viața de zi cu zi și începeau să înțeleagă, cred, din răspunsul meu, câte un pic din cum trăiam pe bune când le povesteam despre prodigioasa mea activitate agriculturală. Nu aveam încotro. Mama, cu felul ei răzbătător de a fi și cu grija de a ține în ograda noastră cât de mult vaca, porcul și găinile ca să ne poată ajuta pe fiecare în parte, nu concepea să abandoneze pământurile, cum au făcut atâția care le-au dat la asociație sau le-au lăsat în paragină pur și simplu, ne voia alături de ea, pe toți patru, pe mine și surorile mele și prin urmare ne solicita, morți-copți, la muncă. La cât de grea se făcuse viața ar fi fost și neînțelept să renunțe, așa că îi dădeam înainte cu toate, amestecate, cu slujbele noastre, care și pe unde reușiserăm să le avem, cu copiii pe care îi creșteam parcă împotriva unei societăți care o luase razna și nu ținea cont de oameni nici măcar cât ținuse în dictatură, cu visurile și planurile de reușită, în sfârșit, cu munca de țăran de week-end.

Nu am ținut niciodată secretă originea mea țărănească, am vorbit despre ea, despre părinții mei ori de câte ori a venit ocazia, dar nici nu am făcut paradă de ea. Este o chestiune de destin, cu avantaje și dezavantaje, ca în toate situațiile. În fond, ușor sau greu, am reușit să-mi depășesc condiția, iar ăsta e un punct în plus pentru mine. Și chiar dacă nu sunt foarte convins dacă nu cumva era mai bine poate să fi rămas la Poiana și să-mi fi dus viața ca orice om din sat, mulțumit cu universul mic de acolo, pot măcar încerca, din perspectiva de acum, trecut prin niște experiențe, să-mi înțeleg locul în lume. Sensul. Rostul. Rostul meu în lume a fost să am soția și copiii pe care îi am, să le ofer sprijinul și afecțiunea de care am fost în stare atunci când au avut nevoie și, poate, să scriu cărțile pe care le-am scris. Ba aș crede că partea cu cărțile ar fi putut lipsi chiar foarte bine fără ca omenirea să se resimtă de la absență. Că scrisul a fost și poate va mai fi pentru mine un mod de a supraviețui sufletește într-o lume tot mai dură contează doar în istoria emoțională personală, nu este ceva care să privească în vreun fel lumea exterioară.

Nici atunci când alerg scrisul nu are vreo legătură cu lumea de afară. E chiar pe dos, pentru că abia atunci când alerg lumea scrisului se interiorizează cu adevărat și îmi îngăduie să reflectez mai mult la ceea ce înseamnă și nu înseamnă, la frânturi de vers și pasaje de proză, la eseurile prin care încerc să deslușesc propria poezie, poate chiar fără o minimă intenție de a demonstra ceva, ci doar de a pricepe și iar a pricepe toate acele stări din care se naște poezia, vag-leșinate, pe o lungime de undă greu de prins pe scală, limpezi și tulburi în același timp, ca un lac adânc-întunecat.

Ieri, când am urcat în alergare pe Cozla, am fost convins că ținându-mă de acest drum al detașării față de orice dorință de împlinire, realizare personală și succes, voi putea fi mereu aproape de mine însumi, voi fi în stare să scriu cuvintele simple ale adevărului, voi reuși să fac viața și scrisul să se potrivească în cele mai mici amănunte, iar zilele să-mi pară ocazii de resetare a vieții.

Eram în parcare la Colibe, punctul de start, încercând să pun camera telefonului pe temporizare, ieșit din mașină, îmbrăcat în tricoul orange cu mâneci gri, anume pentru poză, ca să nu apar mereu în același tricou sau, mă rog, în aceeași culoare a tricoului, pentru că mi-am luat o duzină la fel. Cu tricourile, bluzele, pantalonii, chiloții, șosetele și tot echipamentul ăsta sportiv e chiar ușor. Ai venit din cursă, le speli imediat pe toate la mână cu apă caldă și săpun în lighean, le clătești, le întinzi pe uscător și le ai uscate în câteva ore. Din când în când le pui la mașină la patruzeci de grade și totul e perfect. Echipamentul este important, am ajuns și eu la acest adevăr. Nu am crezut asta până când, după una din primele alergări, acum cinci luni, mi-am rănit călcâiul, iar asta s-a întâmplat clar din cauza încălțămintei fără pic de amortizare. Bine, poate și din cauză că nu obișnuiam să-mi fac încălzirea, deși colegul maratonist Sandu mă prevenise insistent asupra acestui aspect. Vreo două săptămâni m-am temut că n-o să mai pot alerga, îmi tot verificam mușchii și tendoanele din zona lovită, dar durerea venea, cred, chiar din osul calcaneu, nu din țesuturile moi. Se pare că aveam și eu un călcâi vulnerabil ca eroul homeric, așa că o vreme am alergat doar când și când, pe sponci, cu pauze de o zi sau chiar două. Până când am observat că la alergările mai lungi, de 4 K sau de peste 5 K, partea inferioară afectată a piciorului intra într-un fel de amorțire. Azi așa, mâine așa, în aproape o lună durerea s-a diminuat treptat în intensitate și a dispărut, iar eu am uitat-o, așa cum sunt uitate în viață toate durerile și totul poate fi astfel luat de la capăt sau, în fine, de unde firul se rupsese sau drumul se oprise.

(va urma)


Citiţi şi fragmentele anterioare:

despre autor

Vasile Baghiu

Vasile Baghiu (n. 5 decembrie 1965, Borleşti, Neamţ) este creatorul conceptului poetic al „himerismului”. Membru al PEN-Club și al Uniunii Scriitorilor (1996-2017).
Între cărțile sale cele mai cunoscute, pot fi menționate volumele de poezie Gustul înstrăinării, Febra și Respirație asistată, precum și romanul Planuri de viaţă.
Fragmente din opera sa au apărut, în traduceri, în numeroase publicații din străinătate, între care Banipal, Magma Poetry, The Cordite Poetry Review, The AALITRA Review, Coolabah.
Fondator al primei reviste de educație pentru sănătate din România și autor de manuale de specialitate medicală, Vasile Baghiu a avut mai multe experienţe de muncă: asistent medical, ziarist, realizator tv, profesor. Începând din 2008 lucrează în calitate de psiholog la D.S.P. Neamț.
Este căsătorit și are doi copii.

scrie un comentariu