confesiunile unui scriitor alergător extra jurnal

Vasile Baghiu: Confesiunile unui scriitor alergător. Jurnal de roman poetic-himerist (7)

scris de Vasile Baghiu

Când am alergat diminețile la Meta, o mică localitate de lângă Napoli, pe Coasta Amalfi, nu prea eram antrenat. Gâfâiam amarnic chiar și la câteva sute de metri, iar inima o lua la galop și la trap, o auzeam în timpane, așa că trebuia să mă opresc și să calmez situația. Mă prefăceam că privesc marea până departe, dar mă păcăleam de unul singur.

Mara și cu mine ne luaserăm un apartament chiar pe țărm. De cum am intrat ne-a plăcut – larg, luminos, cu două camere și un living imens cu balcon cu vedere la mare. Balconul e obligatoriu pentru Mara, ca să-și poată fuma țigările. A tot spus că se va lăsa de fumat, dar până acum nu a reușit. Înțeleg perfect felul acesta de dependență. Am fost prins și eu în mrejele ei toată viața și știu că se lipește atât de temeinic de suflet și creier încât devine parte din ființa ta. Ca mulți oameni, până la renunțarea definitivă în cazul meu – și sper să rămână așa, când Covidul a fost cât pe ce să mă răpună, am încercat fără succes de mai multe ori.

O dată a fost în pandemie, când, cu toate că făceam de gardă la comandamentul local al controlului molimei, unde dormeam chinuit pe niște scaune alăturate și viața se făcuse grea din cauza numărului imens de cazuri și situații de rezolvat, nu am simțit nevoia să fumez, iar câteva săptămâni am suportat binișor. Mă și gândeam în fel și chip în zilele acelea că unii oameni ar da totul doar să respire, iar eu ce făceam? Băgam fum în plămâni.

Nu m-a ținut prea mult hotărârea, totuși, am luat iar obiceiul, stresat cum eram atunci și de cei de la școală care se împiedicau de manualele pe care începusem să le public și de abordările mele pedagogice mai relaxate și îmi făceau viața dificilă, adică genul de mizerii pe care oamenii le fac altor oameni. Dau uitării pentru moment povestea, măcar pentru o vreme, e în trecut, o să-i vină rândul pentru niște clarificări frumușele sau poate pentru niște reflecții și analize din alea ca la mama lor de acasă în care să-mi spun oful și să ies un model de învingător învins.

Obiceiul cu fumatul era vechi, de o viață, dar nu am depășit niciodată un pachet decât la petreceri, în rest trei, patru, maximum zece țigări pe zi. Sigur, fumatul a fost o plăcere mereu, mai ales la scris dimineața sau în călătorii, dar după boală, din care am fost fericit să scap cu viață, am decis că voiam să mă văd pe mine însumi o altă persoană, eliberată de viciu, fără țigară, fără pufăiala visătoare la cafea, fără fumuri de scriitor damnat. Mă gândeam că erau și mulți bani cheltuiți, dar oricum nu a fost și nu este sănătos, iar sănătatea în ecuația scrisului este importantă – are dreptate Murakami.

Până la urmă, renunțarea a venit obligat-forțat. Când covidul – pe care îl luasem fie de la serviciu, unde hârtiile și oamenii se intersectau nebunește pe holuri și prin birouri, fie de la biserică, unde la subsolul în care se țineau slujbele nu se aerisea din cauză de „curent” și unde doar trecuserăm atunci, Mara și cu mine, înainte de Anul Nou ca să punem niște lumânări pentru morți, fie de la laboratorul de analize unde mă dusesem ca să văd ce era cu stările mele de rău – a coborât oxigenul la 88 și chiar mai jos pe oximetru, capul mi se învârtejea, ochii vedeau în ceață, picioarele abia reușeau să mă poarte până la baie și înapoi în pat, iar mintea zburda pe câmpiile imaginației prăpăstioase. Mă vedeam mort, pe catafalc, în biserică, înconjurat de cei dragi. Și mă durea tristețea lor din viitor. Mă sunau pe video copiii, surorile și unii prieteni, dar eu abia reușeam să spun câte ceva, întins în pat, cu respirația jos, cu o tonă de anxietate și frică în suflet, cu Mara învârtindu-se, draga de ea, cu ceaiurile și medicamentele pe lângă mine. Timp de vreo două săptămâni mi-am făcut zilnic singur în burtă anticoagulantele, mi-am luat azitromicina ultra-microbicidă și devastatoare, care la noi în România încă se scria pe rețete la greu, deși americanii, am aflat mai târziu, o scoseseră din protocol încă din toamnă, am înghițit pumnul de alte pastile recomandate, mi-am tot pus masca de oxigen pe față și, cu ochii pe pulsoximetru, am pornit tot la câteva ore aparatul pufăitor adus de nepoata Andra, mașinăria salvatoare care m-a ferit și de bau-baul spitalului, locul de unde veneau știrile despre morții pe bandă rulantă, am îndurat durerile de mușchi și oase, sfârșeala, starea de renunțare, nu mai contează, au trecut toate, în devălmășia evenimentelor, sunt povești, le-am dat la spate.

Frica de spital m-a ținut acasă, cu riscul de a muri. Un risc asumat care a fost, poate, chiar salvarea. Pentru că problemele din sistemul de sănătate sunt în continuare multe şi ţin de neglijenţa celor care au jefuit România în ultimii treizeci de ani  pretinzând că o conduc, care, la o adică, dacă se îmbolnăvesc, se tratează în străinătate. Iar tu, nimeni în drum, ajuns acolo, poți muri atât de ușor că nici nu-ți dai seama. Filmul acela despre care s-a vorbit mult și pe merit, Moartea domnului Lăzărescu, arată o realitate pe care încă o regăsim în spitale. Mai sunt, firește, profesionişti devotaţi oamenilor peste tot: asistente, asistenţi, infirmiere, brancardieri, medici, care ştiu ce înseamnă să-i dai cuiva un pahar cu apă sau să-i spui o vorbă bună. Sunt însă și medici care au o atitudine sub orice critică faţă de pacient. Niște nemernici. Sunt atât de aroganţi încât nici nu discută cu omul pe care îl au în faţa lor. Se comportă ca nişte vechili pe o moşie de suferinţă, şantajându-i pe toţi cu această suferinţă, otrăvind întreaga atmosferă dintr-un serviciu de urgenţă sau dintr-o secţie. Și numai laşitatea şi frica îi împiedică pe oameni, atât pe cei în halate albe, cât şi pe bolnavi, să reacţioneze la excesele şi abuzurile lor. Oricât de competenţi ar fi – şi măcar de-ar fi aşa cu adevărat întotdeauna, aceştia sunt un cancer al sistemului, pentru că fac îngrijirile imposibile. Prin atitudinea şi comportamentul lor. Prin dispreţul faţă de persoana umană. Am suferit și eu nu demult, chiar înainte de examenul de titularizare în învățământ, acum șapte ani, un accident şi am trecut prin situaţii umilitoare tocmai din cauza unor astfel de oameni. Mie unuia mi se pare clar și acum că dacă doctorii de bună-credinţă nu vor sancţiona astfel de colegi de-ai lor e cu totul fără rost și anapoda să se mai plângă de condiții grele de lucru și chestii din astea. Oricum, situaţiile de acest fel din spitale, unde câte un nesimţit crede că se poate purta ca o ciubotă fără să aibă reacţii din partea oamenilor, ar merita făcute publice, discutate. Dacă nu se va întâmpla asta, vom continua să fim complici la mizeria morală, care o susţine pe cea fizică. Și chiar dacă îmi dau seama că mă indignez aiurea, ca și cum aș scrie un articol sau o postare pe Facebook, nu-mi pot opri gândurile și sentimentele. Plătim asigurări de sănătate şi suntem adesea trataţi sub orice critică, puşi la „respect” pe holuri, trimişi de colo până colo, umiliți. Mizerabil şi blestemat sistem de complicităţi ale răului în spitalele din partea aceasta de lume!

Și nu numai unii doctori și unele asistente au aerul că i-a obligat cineva să-și aleagă meseria aceasta și că îi forțează în continuare să o practice, dar întregul sistem, la toate nivelurile, are o putreziciune umană care ar merita zguduită din temelii. În noaptea aceea cu accidentul – o căzătură zdravănă cu bicicleta în timp ce mă întorsesem ca să o avertizez pe Mara tocmai să fie atentă la denivelările de pe drum –  am fost nevoit să dorm în patul lor nenorocit, pe la Ortopedie parcă, după ce doctorul îmi făcuse extraordinara operație, cum se lăuda, de reducere a luxației, mai simplu spus, îmi pusese la loc braţul sărit din umăr. Îmi amintesc că postasem pe Facebook pățania atunci, să tot fie vreo șapte ani, iar unul dintre comentarii era că manevra aceasta poate fi făcută și de un asistent și nu necesită anestezie. În fine, după toată tevatura – durere, indiferenţa şi ostilitatea omuleţului în halat alb, anestezie generală, reducerea luxaţiei – venise dimineaţa. Eram bucuros că vedeam lumina la geam. Nu-mi mai doream nimic altceva. Şi totuşi… O femeie de serviciu a venit cu o găleată cu ceai. A dat fiecărui năpăstuit din salon câte o cană aburindă. Mie nu. Pur şi simplu, nu. Ajunsă la uşă după ce-şi făcuse serviciul şi cuprinsă parcă de un fel de remuşcare, s-a întors către mine şi mi-a spus: „Dumneavoastră nu primiţi pentru că nu sunteţi în porţie!” Rămas fără cuvinte, am zâmbit amar şi strâmb. Mărturisesc că îmi doream cana aceea cu ceai nu numai ca să-mi ostoiesc setea (avusesem, totuşi, anestezie generală) şi să mă bucur în tihnă de lumina dimineţii, ci şi pentru a fi şi eu în rând cu ceilalţi, un pacient ca toţi pacienţii. M-am simţit pentru câteva clipe scos din toate porţiile lumii noastre minunate.

Așa cum „scos din porție” mă simt și în lumea literară de câțiva ani, de când am plecat din organizația scriitorilor prin demisie în semn de protest față de autoritarismul și abuzurile conducerii organizației, față de pretenția incredibilă a președintelui, un critic de seamă cândva, de a rămâne în funcție oricâte mandate poftește, ca un dictatoraș de jucărie pe un domeniu vast cât un teren de joacă. Scos singur din cărțile lor, din lumea lor suficientă sieși, din conclavurile lor de narcisiști rupți de lume, din întrunirile lor provinciale de babeturi și moșnegi simțitori la poezie cerșind aplauzele unui public resemnat, deși la fel de simțitor. Și nu numai provincialismul, care este expresia cea mai pură a prostiei în spaţiul culturii, comite dezastre de tot hazul prin conclavurile literare de la noi, dar şi obedienţa de tip activist de partid ahtiat să se pună bine cu şefii de la centru. Obedienţa şi oportunismul, carierismul şi pupincurismul funcţionează şi acum la fel ca odinioară printre scriitori, ba aceste „calităţi” sunt în stare să ia faţa unui public care a fost obişnuit să înghită orice şi care a fost și educat, de fapt, în acest spirit, pentru că toate se prezintă în ambalajul pasiunii dezinteresate pentru cultură, al sensibilității pentru frumos și poezie, chiar al iubirii de cultură în care cuvântul e scris cu litere mari ca să se vadă și să se știe că nu e lucru de glumă. Odinioară mai era cum mai era, căci aşa era epoca, dar acum, în libertate, toate astea devin pur şi simplu insuportabile. Numai că eu am cam învățat să le suport și mă cam doare în cot de ele.

De la lumea literară de la noi nu am avut, de altfel, niciodată mari aşteptări, iar acum am şi mai puţine. Dacă am avut parte în timp de nişte isprăvi şi semne de recunoaştere, ba chiar de nişte momente şi întâlniri speciale, care îşi vor găsi probabil cândva locul în memorii, asta s-a petrecut mai mult pe linia strict umană şi aproape deloc pe aceea oficial-instituţională. Lumea cititorilor s-a restrâns, în bună parte critica tânără s-a refugiat, firesc, în cercetare, iar marii scriitori stau pitiţi în bula lor de grandoare provincială aşteptând cuminţi firimituri de atenţie de la grangurii şi baronii literari ai zilei, în timp ce pensionărimea scriitoare aplaudă abulic şi necondiţionat la semnalul de sus. Sunt, aş putea spune, edificat. Pentru ceea ce scriu mai primesc din când în când semne ale unui interes de afară, sau pe Facebook, sau în mediile prin care trăiesc şi muncesc, ceea ce mă mai încălzeşte cât de cât, dar se vede că situaţia alunecă vertiginos şi cu mare veselie pe tobogan. La fel ca sănătatea. La fel ca învățământul. Suntem un fel de „provincia deserta” a Estului proscris. Fireşte că scriu mai departe şi continui să public, pentru că ştiu că lumea se va schimba, îşi va reveni, iar interesul pentru poezie şi literatură va urca din nou pe val. Şi chiar dacă nu aş fi optimist tot aş scrie, pur şi simplu pentru că asta e treaba unui scriitor, nu are rost să complicăm lucrurile.

Am deviat puțin, dar așa e la scris uneori. Nu că nu s-ar potrivi parantezele și digresiunile în relatarea mea – le-am făcut și până acum, fără inhibiții, urmând o cărare adesea cu meandre și coturi, dar dorința mea este, totuși, să vorbesc aici despre alergat în combinație cu scrisul. În principal pentru că intuiesc că împărtășirea anume a acestui tip de experiență aici se poate intersecta cu interesul unor oameni care aleargă și nu scriu, aleargă și scriu, scriu și nu aleargă, scriu și se gândesc doar la alergat ca la o posibilă cale de ieșire din rutina unei vieți anoste, dar și al unor oameni care nici nu scriu, nici nu aleargă, dar se uită la sport și citesc cărți de literatură. Cel puțin acesta este subiectul care mă preocupă acum.

Pentru că dacă privim lucrurile din afară, având în vedere natura sedentară a muncii scrisului și fiind eu acum la puțin timp de la luptele cu boala, ar putea părea uluitor faptul că astăzi alerg aproape în fiecare zi și, mai mult, mă regăsesc și prin niște competiții de trail sau de alergare pur și simplu, adică am tupeul să mă înscriu și să particip. Chiar și pentru mine aceasta este o transformare căreia trebuie să-i fac față.

Ieri, echipat ca un sportiv adevărat la linia de start de la cursa de alergare montană de 15 K, Bucovina Rumble Rock, de la cabana Rarău, cu rucsac și tot ce trebuie, nu știam, bunăoară, dacă să-mi las pe mine jacheta de ploaie sau să alerg așa, în tricou, nepăsător la picurii care cădeau rătăciți dintr-un cer plumburiu coborât asupra Pietrelor Doamnei. Este genul de ezitare care îmi scoate vârsta pe nas. Am peste cincizeci de ani, iar eu mă comport, se pare, ca un tinerel, alerg, mă țin zvelt, mă prefac că nu mă poticnesc la urcatul scărilor, mă îmbrac cât de cât în ton cu vremurile când ar trebui să-mi văd de durerile mele, sufletești și fizice, zâmbesc când mai degrabă aș avea chef să fiu supărat, mă mențin penibil pe linia de plutire când ar trebui să accept situația așa cum e și să mă resemnez ca toată lumea. Ezitarea mea de la start între a rămâne în tricou și a lua jacheta îmi spunea clar că sunt pe topogan la vale spre bătrânețe. Cu acest gând am și pornit când s-a dat semnalul, în sus spre șosea, printre zecile de tineri care chiuiau, râdeau și chicoteau neinhibat. Ajuns la șosea, am căutat să intru în ritmul meu obișnuit, dar la numai un kilometru m-am încins ca un cartof în cuptor, așa că m-am oprit ca să fac operațiunea de descotorosire de geacă și de îngrămădire a ei în rucsacul îngust cât un maț de cârnaț, unde mai încăpeau, uluitor, și un pet cu apă, și vreo două-trei batoane de cereale cu ciocolată. Apropo, toate mi-au prins bine la urcarea pe Runc, „Golgota alegătorilor”, cum i se spune, pe ultima parte a traseului. Când am ajuns în vale, în întunecimea celui mai de jos pârâu, am luat un pahar de Cola de pe masa voluntarilor și l-am băut încet mușcând din când în când și din batoane, bătrânește, calm, fără anxietăți de competitor, conștient că de atunci încolo, dacă aveam să trec cu bine nebunia de coastă aproape verticală a Runcului, aveam să fiu un finisher fericit, pentru că din vârf nu urma să mai fie decât o coborâre în pantă la fel de abruptă până la linia de sosire, de unde se auzeau, încă de sus, speech-uri la microfon, aplauze și larmă de lume fericită. A fost un surplus de benzină rapidă pentru motorașul corpului meu care dădea semne de gripare după 12 K alergați pe coclaurile bucovinene. Am alergat în ritmul meu, împreună cu tineri care m-au depășit și pe care uneori i-am depășit eu, nu fără să am același sentiment de inadecvare, pe cărări de pădure semi-întunecoase, pe drumuri noroioase cu bălți plescăitoare, pe dealuri cu cirezi de vite cu sunet de talăngi și turme de oi păzite de câini mioritici care se odihneau cu infinită înțelepciune, edificați filozoficește că alergarea noastră era cu adevărat fără rost, pe drumuri de coastă cu fânețe și flori, pe povârnișuri cu rădăcini ieșite, unde ai ocazia să-ți rupi gâtul la cea mai mică neatenție, în peisajul desprins parcă din ilustrate, unde nu este „nici întristare și nici suspin”, o hartă narativă a unei lumi paralele, un plurivers, în care avusesem acces prin misterioasele căi ale viețuirii în acest spațiu de trecere dintre Est  și Vest, parcă mereu și la cumpăna dintre trecut și viitor, o intersecție a clipelor istorice.

Mara mă aștepta la sosire, pregătită cu telefonul pentru poze. Fuseseră nu 15, ci 17 K, așa cum am văzut ulterior că înregistrase Strava, iar timpul, drastic încetinit de cățărarea pe chinuitorul Runc și de dificultățile traseului muntos, arăta 2 ore și 40 de minute. Am trecut linia așa cum am văzut că fac marii alergători, cu mâinile sus, în aplauzele unor suporteri binevoitori și sub țăcănitul aparatelor foto. Eram atât de mulțumit de ispravă încât nu-mi trebuia nici mâncare, nici apă. Îmi fusese pusă la gât și medalia, iar mai târziu am aflat de pe LiveInfo că fusesem clasat pe locul 50 din 110 și pe locul 3 la „50 cruce”, cum îi spune prietenul meu maratonist categoriei noastre de vârstă 50+. Mara urcase cu mașina sus la linia de sosire și avea pentru mine și haine de schimb, așa că am fost fericit să pot să las echipamentul ud, să mă îmbrac normal și să pornim apoi spre un restaurant din Câmpulung unde știam că unul dintre chelneri, cu care vorbiserăm despre cursă cu o seară înainte, aștepta să afle cum a fost. Fusese de poveste. O poveste de spus acolo, la masa aceea de pe terasă, unde eu eram fericit să dau din mâini și să descriu momentele întâmplării, dar de spus și mai târziu în viață, cândva, mă gândeam, nepoțelului Adi, de care mi se făcuse dintr-odată un dor infinit. La urma urmei, înainte de toate, eram un bunic alergător.


(va urma)


Citiţi şi fragmentele anterioare:

despre autor

Vasile Baghiu

Vasile Baghiu (n. 5 decembrie 1965, Borleşti, Neamţ) este creatorul conceptului poetic al „himerismului”. Membru al PEN-Club și al Uniunii Scriitorilor (1996-2017).
Între cărțile sale cele mai cunoscute, pot fi menționate volumele de poezie Gustul înstrăinării, Febra și Respirație asistată, precum și romanul Planuri de viaţă.
Fragmente din opera sa au apărut, în traduceri, în numeroase publicații din străinătate, între care Banipal, Magma Poetry, The Cordite Poetry Review, The AALITRA Review, Coolabah.
Fondator al primei reviste de educație pentru sănătate din România și autor de manuale de specialitate medicală, Vasile Baghiu a avut mai multe experienţe de muncă: asistent medical, ziarist, realizator tv, profesor. Începând din 2008 lucrează în calitate de psiholog la D.S.P. Neamț.
Este căsătorit și are doi copii.

scrie un comentariu