La alergare montană nu e ca prin oraș sau pe stadion, clar. Pe potecile din păduri și pe coclaurile de pe dealuri poți să-ți distrugi genunchii și gleznele cu multă ușurință, mai ales la coborâre, pe povârnișuri accidentate, unde nu numai că devine periculos, dar picioarele ajung să folosească niște mușchi pe care a doua zi, când vine febra musculară, constați că nu știai că îi aveai. Uneori mă gândesc să nu mai particip la cursele de trail, ba chiar să renunț definitiv la competiții. Aduc un stres suplimentar care, chiar dacă pozitiv mental, fizic poate să fie solicitant. Numai că nu e foarte ușor de făcut asta. În primul rând, îmi place să alerg în natură. Trăiesc un sentiment atât de plăcut în timp ce parcurg în fugă cărări umbroase și dealuri cu flori încât uit de orice efort sau inconvenient. Apoi, evenimentele acestea sportive au un aer optimist. Ai ocazia să intri în vorbă cu unii, cu alții, să oferi și să primești complimente, să te bucuri de un pahar cu apă, de lumină, de muzică și voie bună. Și chiar să-ți faci prieteni. O să văd ce voi face. Ori competiții de trail cu atmosferă, dar cu genunchi paradiți, ori alergări singuratice prin cartiere, dar cu picioarele întregi. Sau poate există o cale de mijloc. E un subiect la care sunt sigur că mă voi mai gândi.
Acum am în față două concursuri la care m-am înscris: Hit the Egg, la Vatra Dornei, care se va fi încheiat de o săptămână când vor fi citite aceste pagini pe citestema.ro și Bate Toaca, pe Ceahlău, la o altă săptămână distanță. Am văzut că la ambele s-a înscris și scriitorul Vasile Baghiu, care face mare tam-tam pe Facebook cu alergările lui. Își pune capturile de pe Strava, dar nu simple, ci editate în culori, cu înscrisuri și desene ca ale copiilor, la care adaugă niște comentarii scurte despre cum și cât aleargă, ce și cum scrie. Fiecare cu păsărelile lui. Le am și eu pe ale mele. Între altele, merg pe drumul pe care am pornit acum cinci luni și nu mă mai interesează nimic altceva. Așa e înțelept, așa e sănătos. Se mai deșteaptă omul, nu stă numai în întuneric.
Între timp, cât am încheiat și am reluat frazele astea aici, am alergat la Hit the Egg. Se cheamă așa pentru că dornenii au acolo un deal, Oușoru, pe care l-au inclus în traseu. L-am urcat și eu, se pare, după vreo 6 K de alergare pe drum de țară și pe drum forestier, intercalate cu un pic de șosea. Deși a avut trei porțiuni de câte un kilometru fiecare, nu a fost nici pe departe atât de crunt ca Runcul de la Câmpulung Moldovenesc. Da, am avut de urcat și am gâfâit serios, nimic de zis, dar pantele au fost mai domoale, iar între ele am avut și câteva porțiuni de fânețe aproape plane, ceea ce ne-a permis celor în cauză să ne tragem respirația, ba chiar să și gustăm din zmeura coaptă răspândită peste tot.
Nu știu cum au perceput alți concurenți acele momente sau secunde de răgaz, cu zmeura, cu priveliștile, dar eu le-am trăit cu intensitatea de la scrierea poemelor. A fost acea „unwritten poetry”, poate, despre care teoretizam într-un interviu pe care mi-l lua acum un an o revistă din Australia, cuprins de importanța și chiar aroganța rolului de scriitor român băgat în seamă, vezi bine, de o publicație străină. Pentru că nici eu nu scap uneori de niște defecte autohtone. Complexele de inferioritate, la ele mă refer, care devin, mai ales la noi românii, de superioritate, atacă pe oricine, așa că nu este exclus să mă prindă și pe mine, chiar dacă aș putea fi mai protejat fiind cât de cât conștient de ele. Nu știu, este posibil ca și alte nații să aibă acest defect (de fapt, cred că e sigură povestea) pentru că – se știe – totul se răspândește egal în Univers: deșteptăciunea și prostia, bunătatea și răutatea, bogăția și sărăcia, strălucirea și întunericul. Mă bazez pe acest adevăr. Așa e făcut metaversul nostru.
A fost intensitatea poeziei nescrise, într-adevăr, aceea pe care am cunoscut-o pe malurile mărilor în special, chiar dacă nu eram eu acum pe nicio plajă, ci pe dorne, marea, zic, care mă mișcă nespus și fără să pot explica satisfăcător. Când sunt la mare și am timp, am o imensă plăcere să umblu ore în șir pe țărm. Cu atât mai bine dacă plaja este cu pietre, accidentată și fără prea mulți oameni. Este mediul perfect în care mă pot conecta la așa-numitul „poetic mood” sau la acel tip de stare sufletească în care simt că toate resursele psiho-emoționale se resetează pentru a mă pregăti pentru scris. Și e ca și cum nu scrisul de mai târziu, peste ceva timp, pe carnetele ținute la îndemână sau direct pe telefon, ar conta, ci tocmai plimbarea din acel moment, în care briza, mișcarea continuă a valurilor, culoarea orizontului, țipătul pescărușilor și toată recuzita marină concurează pentru ceva ce încă nu poate fi descifrat și care sigur nu va mai trebui să fie scris niciodată. Așa am scris în rezidența scoțiană din Cove Park, 2006, poeziile din Cât de departe am mers, umblând hipnotic pe malurile Lock Long, pe vânt și pe ploaie. Locul era undeva nu departe de Helensburgh, unde cineva mi-a arătat o ambarcațiune drăguță cu vele și mi-a spus, confidențial, că a fost a celor de la Duran Duran. Trecusem de multe ori pe lângă ea și nu o remarcasem, erau acolo în port multe și diverse catarge, dar acum că aflasem secretul pe care îl știa toată lumea mi se părea chiar interesantă, ba s-a și pornit în capul meu și o melodie a trupei, cred că era Come Undone, cu melancolia ei sfâșietoare.
Dar m-am luat iar cu poezia și scrisul și am uitat de alergat. Alina și Gabriel, psihologi pe care îi cunoșteam, mă depășiseră de mult și îmi făceau acum semne de pe turnanta de sus a traseului, undeva spre vârful vârfurilor, punctul aspirațiilor fiecărui alergător. Apoi i-am pierdut din vedere, au dispărut după brădetul de pe culme. Iar cât am urcat Oușorul (unii spun că a fost Runcul, de fapt, pentru că pe Oușor au alergat doar cei de la 24K și 32K) m-am gândit la ei. Pentru că așa funcționează mintea mea, din când în când evadează, părăsește zona, își ia avânt pentru alte repere și orizonturi. Ca drona care ne filma pe traseu. Le mulțumeam în sinea mea, deși simțeam nevoia mai degrabă să împărtășesc cu lumea întreagă câteva gânduri de recunoștință pentru niște oameni, în fond, pe care îi prețuiesc. În ritmul respirației tot mai precipitate de la urcuș, le eram recunoscător, chiar în cuvinte spuse doar în creier, fără glas, pentru prietenia și susținerea pe care mi le-au oferit în toți anii din urmă de când ne cunoaștem. Cât de prețioase sunt lucrurile astea în timpurile noastre! Alergam acum împreună cu ei – bine, mă rog, în urma lor, pentru că ei sunt alergători cu experiență – la cursa asta de trail montan, iar întâmplarea o vedeam (și o văd încă în timp ce scriu aceste rânduri) specială. Pentru că dacă astăzi alerg și eu deja de mai bine de cinci luni și reușesc să ies astfel din impasul de sănătate în care intrasem, asta se datorează și lor, pentru că nu au încetat să mă încurajeze în schimbarea de stil de viață pe care am făcut-o și pentru că sunt niște oameni deschiși și prietenoși care adună în jurul lor mulți alți oameni. Ei aleargă de mai mult timp, dar prin grupul Mișcarea este viață de la Universitatea Cuza din Iași reușesc să-i motiveze și pe mulți alții, iar la Psihorealitatea, o asociație pentru promovarea psihologiei în general și a terapiei narative în special, ei izbutesc, la fel, să pună în ecuație, ca psihologi, împreună, metaversul terapiei narative. Pot să scriu pagini întregi despre asta, dar nu o voi face, îmi cunosc interesele de povestitor, nu întind coarda. Un singur amănunt doar… Acest tip de abordare terapeutică narativă exercită o fascinație neobișnuită. Am văzut cu ochii mei cât de vii sunt acele workshop-uri de acomodare cu hărțile și peisajele narative sub îndrumarea atentă și empatică a lui Gabriel, care este nu numai unul dintre cei mai pasionați profesori pe care i-am cunoscut, ci și un promotor al firescul în comunicarea pe toate palierele. Mi-ar fi plăcut, mă gândeam, să-i fiu student, deși era un gând exagerat, avem totuși cam aceeași vârstă, dar e bine că sunt și așa, doar ucenic al lui și, mai nou, acum, companion de alergare. M-a impresionat cu ani în urmă când a făcut observația, auzind-mă povestind-i pe Ceahlău despre himerismul poetic, că „povestea” mea literară este în parte „narativism avant la lettre” și, mai mult, m-a invitat să vin la cursurile lor. Am fost încântat să fiu martor al spectaculoaselor lui explorări narativiste pe care, ca un pionier cu nimic mai prejos decât pionierii legendari despre care citim în cărți, le face aici pe meleagurile noastre, la universitatea de pe Copou, în continuitatea și în spiritul fondatorului australian al acestei abordări, Michael White, pe care a și reușit, incredibil, să-l aducă la Iași o dată, mai demult. Momentul a rămas în niște înregistrări video, dar mai ales în notele amănunțite din sutele de carnete ale lui Gabriel. Și desigur în memoria afectivă a celor care au participat, între care și acum, la ani distanță, îmi pare rău că nu m-am aflat. Cu o seară înainte am luat masa împreună, toți patru. Adică au avut ei gentilețea să ne aștepte pe terasă la o masă de la pensiunea unde ne cazaserăm și noi. În compania lor m-am simțit pur și simplu ca între prieteni, iar Mara mi-a aprobat impresia. Era și a ei. Prin asta, cursa de alergare, cu dificultatea ei, a devenit nu numai un eveniment bun de bifat pe un carnet sau de consemnat cu poze pe Facebook, ci în primul rând un moment unic în alt metavers, al timpului, chiar dacă al nostru în fapt.
Cu timpul nu stăteam rău deloc nici în cursa aceea. La ultimul punct de hidratare și alimentare am avut răgaz să scot telefonul din borsetă și să văd. Eram sub o oră și poate mai aveam doi sau trei kilometri până la finiș din cei zece în total, unul de urcare și doi de coborâre. Ce fusese mai greu trecuse. Acolo pe deal, în lumina magică filtrată prin perdeaua de nori din care nici un strop nu cădea, oamenii pregătiseră pe o masă fructe, bunătăți. Era ca un tablou impresionist, colorat, coborât din cerul pictorilor pe pajiștea aceea din nordul României. Când am sosit chiar mi-am permis un fel de compliment. Am spus: „Ce festin!” Iar voluntarii care se învârteau pe acolo au apreciat zâmbind. Cel mai mult mi-au făcut cu ochiul feliile de pepene roșu și am înfulecat așa mai deoparte vreo trei. Simțeam că îmi potoleau și setea și nevoia de combustibil rapid pentru urcuș. Am urcat în sfârșit, iar acum nu mai trebuia decât să dau drumul la morișca picioarelor la vale. În față era un tânăr mult mai înalt decât mine care în timp ce eu făceam trei pași mărunți și rapizi el întindea compasul o singură dată. Totuși am reușit să mă țin aproape de el, probabil și pentru că din spate îmi sufla în ceafă un grup de alergători diferiți ca vârstă, bărbați și femei, între care și doi sau trei bărbați de același leat cu mine, adică peste cincizeci de ani, după cum mi-am dat seama numai aruncându-mi de câteva ori privirea peste umăr. Și cum mi-am zis că nu trebuie să-i las să mă depășească, așa, de amorul artei și pentru ca distracția să fie completă, am dat cărbuni la vale și m-am pomenit accelerând pe ultima parte a traseului ținându-mi co-competitorii, dacă îi pot numi așa, la distanță și respect. Auzeam în vale țignalele, vuvuzelele, aplauzele, strigătele și încurajările țipate și m-am gândit că zgomotele acelea ajunseseră să-mi fie atât de dragi după numai trei curse la care participasem oficial. Erau semnele de final de cursă, mult așteptate de orice alergător. Și eu le-am auzit cu încântare și a fost ca și cum aș fi tras șocul la un motor ca să se rotească mai eficient. La capăt, lume multă și colorată ca de sărbătoare, iar în lumea aceea multă își făcea auzit glasul și Mara. Striga la mine să trag mai tare că mai aveam câteva sute de metri și căuta în același timp să prindă, chiar și așa, de la distanță, niște cadre, pe după copaci. A contat asta, m-a motorizat instantaneu și am reușit astfel să trec linia fără să fiu depășit de grupul din spate, de care și uitasem, în euforia momentului. Nu am văzut-o nici pe fata care mă aștepta cu medalia pregătită să mi-o atârne de gât și care acum fugea după mine spre amuzamentul câtorva din apropiere, atât de amețit eram. Era ca și cum refuzam medalii și onoruri și mă mulțumeam doar cu bucuria clipei. Iar clipa era cu adevărat specială, cu tot cu îmbrățișarea Marei, cu tot cu numele strigat la microfon, cu tot cu medalia de finisher pusă în sfârșit la locul ei, cu tot cu norii care numai ne-au ținut de umbră, protectori, fără pic de ploaie, cum și speram, cu întregul Univers care conspira, și acolo, ca în multe alte cazuri, pentru noi și pentru împlinirea visurilor noastre mici.
Alergarea fetei după mine cu medalia și ignorarea pe care o primise din partea mea din cauză că nu o văzusem, ca și cum aș fi tratat cu indiferență momentul, a fost o comicărie involuntară, firește, dar există și un pic de adevăr aici, în chestiunea mai generală a recunoașterii și nerecunoașterii, a succesului și a lipsei de succes. Poate nu în fulminanta carieră de alergător, în care am căpătat o vechime prodigioasă de cinci luni și cincisprezece zile, dar sigur în povestea scrisului. E greu să fii nepăsător la receptarea scrisului tău, dacă ești scriitor, iar a te preface că toate astea sunt străine de tine nu este de niciun folos. Sigur, în general, scriitorii au o puternică bază motivaţională, ca să zic aşa, în munca lor, pentru că spre deosebire de alte profesii sau vocaţii, la scris totul vine din nişte resorturi interioare, în sensul că nimeni nu te obligă să scrii. Ceea ce este mai greu este, cu adevărat, să fii perseverent în detașare, pentru că apar perioade de descurajare. Iar în chestiunea aceasta recunoaşterea criticii şi a cititorilor are un rol important. Și chiar cred că este esenţial rostul cititorului în această ecuaţie, la fel și al criticii. Fără critică gustul publicului s-ar degrada, iar discuţia aceasta e veche, cum se știe – dacă ar fi să amintesc doar mult citatul eseu al lui T.S. Eliot, Funcţia criticii, de la începutul secolului douăzeci. Fireşte că există şi critici care pur şi simplu nu se pricep la literatură, dar asta e o altă poveste. Şi bineînţeles că în zilele noastre critica devine uneori un instrument de promovare a unor grupuri de scriitori sau a unor cercuri editoriale, lăsând la o parte ideea de justiţie literară şi onestitatea, dar, iarăşi, acesta este un alt aspect care ţine mai mult de sociologia literaturii şi nu de literatura propriu-zisă. În ce mă priveşte, chiar dacă nu mă agăț de onoruri și recunoașteri și am învățat în timp lecția detașării, eu contez mult pe cititori, pentru că în zilele noastre cititorii sunt educaţi, „citiţi” şi aşa mai departe. Și sunt interesat şi de ceea ce are de spus un critic literar despre ceea ce scriu, pur şi simplu pentru că este şi el un cititor, adesea mai experimentat decât mulţi alţii. Totuși, în pofida acestor aspecte verificate în timp, eu cred că, la limită, un scriitor n-ar trebui să ţină seama prea mult de felul în care îi merge în chestiunea publicării sau receptării scrierilor sale. Dacă reuşeşte să publice, este foarte bine, fireşte, dar dacă are dificultăţi, nu cred că e cazul să se impacienteze, să se agite prea mult. Dacă este în stare să-şi controleze, psihologic, inevitabilele frustrări legate de acest aspect spinos, atunci e salvat. Nu este uşor, cum ziceam, dar merită făcute exerciţii pe acest subiect. Chiar și eu, care citeam cu aviditate tot ce se scria despre mine, încep să înţeleg că lucrul cel mai important în povestea aceasta complicată a literaturii este scrisul propriu-zis, scrisul pasionat, scrisul de fiecare zi, împreună cu disciplina, cu perseverenţa, cu persistenţa motivaţională, cu entuziasmul şi speranţa. Motivul? Limitele aspre ale timpului. Dacă scrii, rămâi la urma urmelor cu ceva. Dacă doar te agiţi în jurul şi pe marginea scrisului, rişti să aduni regrete şi frustrări pe care nimeni şi nimic nu ţi le va putea vindeca vreodată. Probabil că ar trebui să avem în vedere un fel de echilibru. Nici să urcăm pe piedestal critica nu este OK, dar nici s-o desconsiderăm cu totul. De fapt, cum o fi, nici eu nu mai știu, dar partea bună este că nici nu contează absolut deloc.
Cu alergatul e un pic diferit, dar ne aflăm tot cam pe-acolo. Diferită este nevoia de a împărtăși un model de viață sănătos în speranța că îl vor prelua și alții. În speranța că oamenii vor înțelege că jumătate din factorii, cum se numesc ei prin cărțile de specialitate, care influențează sănătatea sunt în mâinile lor. În speranța că se vor lămuri că deși este adevărat că nu pot modifica nimic din ce-au primit cadou de la dragii de părinți prin spirala ADN, că nici aerul și apa din locul în care trăiesc, dacă sunt otrăvite, nu sunt în puterea lor să le purifice, că nici nivelul serviciilor medicale nu poate fi ridicat ca prin magie, trebuie, totuși, totuși, să iasă din case și să facă mișcare, să alerge, să înoate, să pedaleze, să umble hai-hui pe dealuri și să lase naibii televizorul cu tâmpeniile și cu reclamele lui agresive la medicamente și farmacii. Este o speranță de care și eu mă surprind capabil, pentru că, altfel, știu cât de solipsist, nepăsător, individualist și nesuferit de acru pot fi. Acum însă nu era cazul. Alergasem într-o cursă oficială, fusesem primit cu destul tam-tam la sosire, Mara mă îmbrățișase drăgăstos, prietenii m-au felicitat pentru timpul scos, la numai câteva minute după ei, iar lumea întreagă părea să se bucure de mica mea bucurie și fericire. Eu sigur aș fi vrut să-i îmbrățișez pe toți cei de acolo.
(va urma)
Citiţi şi fragmentele anterioare:
scrie un comentariu