„Ați încercat să vă puneți în pielea unui cerșetor, să vedeți cum arată lumea din poziția lui?” La această chestiune, Vasile Ernu a răspuns scriind o carte, volumul II din Mica trilogie a marginalilor – Bandiţii.
Vasile, cum ai gândit Mica trilogie a marginalilor? De ce trilogie şi de ce mică?
Trilogie, pentru că mi-am dat seama că atunci când vorbesc despre marginali sunt mai multe categorii… Mi-am dat seama că a vorbi despre experienţa unui singur grup, dintr-o singură perspectivă, ar fi prea puţin. De ce mică şi nu mare? E un anumit tip de modestie în demersul acesta. Îmi asum subiectivitatea, nu vreau decât să șterg puțin geamul și să-l las pe om să privească, că poate se vede puțin altfel față de atunci când geamul nu e șters. Nu are pretenția unei rezolvări a tuturor problemelor, pretenţia unui răspuns definitiv, înțelegi? Mai degrabă e un proces. Și-atunci mi se pare mult mai corect față de cititor când îi spun că ce vreau să fac este să încerc să privim lucrurile din perspective diferite. Ce vreau eu să-ți arăt nu înseamnă neapărat că este un adevăr, ci poate să te ajute să cauți mai ușor acel adevăr sau să-ți aducă noi înțelesuri asupra lucrurilor.
Ar fi sunat academic dacă ar fi rămas titlul Trilogia marginalilor?
Da, pentru că ar fi conținut un anumit tip de orgoliu. Poftim, v-am rezolvat problema! Pe când eu nu am rezolvat-o, ci am deschis doar un orizont asupra unei probleme care poate fi abordată și regândită în diverse forme. Pe mine nu mă interesează să rezolv o problemă definitiv, ci mai degrabă să pun o problemă, să pun niște întrebări corecte, care pot ajuta. De ce marginali? Chestiunea aceasta m-a pasionat o lungă perioadă. Cumva, întotdeauna am încercat să mă plasez într-o marginalitate față de centru, pentru că marginea ce înseamnă? A fi marginal nu înseamnă a fi minor, mărunt, a fi puțin la număr ș.a.m.d. Marginalul este întotdeauna în raport cu puterea, cu centrul, cu ceva dominant.
„Sectanții se ocupă de istoria unei comunități religioase pe parcursul a 100 de ani, câteva generații la rând. Sunt un soi de îngeri buni, să le zicem așa, oameni care cred în anumite valori, se sacrifică, vor binele societății, al comunității, fac în acest sens diverse lucruri în viață, sunt oamenii pe care, în general, vrem să-i avem alături, chiar dacă în felul lor de-a fi ne deranjează…
În cazul Bandiților, vorbim de un soi de îngeri negri, oameni care fac virtuți din a fura. Este o lume răsturnată, în care furtul este o formă de muncă, pentru ei a fura este o chestie onorabilă. A munci ca fraierii, cum le zic ei celor majoritari, înseamnă să cazi din rang și să nu mai fii respectat în lumea bandiților. Este o lume cu alte rigori, cu altă etică și cu alte principii, iar eu încerc să înțeleg care sunt condițiile de apariție a acestor grupuri, cum se dezvoltă ele, cum se organizează și cum acționează, și încerc să le povestesc cumva din interior.”
Este puțin și spre sensul de inferior?
Nu, e vorba despre un raport de putere. Inferior ar însemna că automat există ceva superior, iar eu nu consider că între oameni există astfel de rapoarte, ci rapoarte de putere. Eu mereu dau exemplul cu poveștile vânătorilor. Când se strâng, își povestesc cum au vânat, niște povești frumoase, însă acestea sunt poveștile celui care ține arma în mână, care are puterea să apese pe trăgaci. Dar ia încercați să vedeți cum ar suna povestea celui vânat. Va suna total altfel. Din perspectiva celui vânat, istoria arată altfel. De aceea întreb adeseori: ați încercat să vă puneți în pielea unui cerșetor, să vedeți cum arată lumea din poziția lui? Și încerc să descifrez niște povești de viață ale unor oameni pe care nu-i vedem, deși sunt lângă noi… Și brusc descopăr o lume foarte diferită, și interesant este că acest lucru mă ajută pe mine, să mă înțeleg mai bine și să înțeleg mai bine lumea în care trăiesc.
Înțeleg direcțiile pe care ai mers în documentare. Dar de unde sensibilitatea aceasta a ta? Din copilărie?
Da, ea vine cumva din copilărie, din educație. Ai mei au fost foarte religioși, în sensul bun și profund al cuvântului, oameni principiali cu textele evanghelice, adică întotdeauna au considerat că viața pe care o au nu este în primul rând pentru ei, ci e făcută pentru a fi dăruită celorlalți. Eu am învățat să mă solidarizez cu cel în necaz, cu cel fără resurse… Evident că toate lucrurile acestea le gândesc în termeni sociali, nu neapărat religioși, adică trebuie să construim instrumente, prin care acești oameni să aibă drepturi, să-i ajutăm pentru că, din punctul meu de vedere, o societate se dezvoltă numai în măsura în care se micșorează sărăcia.
„Grupurile acestea marginale sunt foarte închise. Bandiții te miros de la o poștă, acolo nu poți să joci roluri prea multe. Mai bine te duci și joci rolul tău, e mult mai simplu. Se pătrunde ca-n orice grup, pe bază de recomandări, ca-n lumea bună. Cu cât ai o recomandare de mai sus, cu atât mai multe uși ți se deschid.”
Foarte multe cuvinte elogioase la adresa primelor două volume din trilogie. Nu știu dacă te încântă acest aspect ori dacă ești atent la care volum este mai apreciat, dar știu că nu-ți face plăcere ca Sectanții să fie comparat cu Bandiții.
Da, textele referitoare la cele două cărţi curg, mai ales că Bandiții a apărut de numai câteva luni. Am gândit cărțile ca fiind autonome și ele pot fi citite separat fără nicio problemă. Nu trebuie s-o citești pe una ca s-o înțelegi pe cealaltă. Tentația de a compara există, mai ales că am dat acest titlu generic de trilogie, și atunci oamenii le leagă una de alta – eu le-am legat, de ce nu le-ar lega și ei? Se compară și pentru a spune că o carte le-a plăcut mai mult decât alta. În principiu, m-a bucurat când am văzut că unii critici la care țin au spus că Bandiții ar fi scrisă ceva mai bine, adică există o evoluție… Orice scriitor vrea să evolueze. Însă cred că o comparație este foarte dificilă, pentru că poveștile din cele două cărți sunt foarte diferite… Până la urmă, e dreptul fiecăruia să compare, iar dacă asta mă deranjează la un moment dat, nu este decât ceva pur subiectiv.
E o scenă foarte emoționantă în Bandiții, în care, după ce vizitezi o comunitate foarte săracă, plângi. Ai conștientizat atunci faptul că lumea aceasta nu prea mai are șanse ori că a ajuns într-un punct delicat?
Când lucrez la cărțile mele, documentarea constă în lecturi de texte, analize, pentru a cunoaște lumea despre care scriu, dar în acest caz am și lucrat direct cu comunitățile respective. Recunosc că mi-a fost cel mai greu să lucrez cu cei care sunt cerșetori de meserie. Cei mai mulți sunt așa nu pentru că ar fi ales să fie așa, ci pentru că în felul acesta s-au născut, au fost damnați la acest tip de viață. Trăiesc într-o sărăcie lucie, nu dispun de acte, practic sunt oamenii nimănui. În povestea aceasta, nici măcar sărăcia nu m-a deprimat atât de mult ca următorul fapt. Stând alături de ei, de copiii lor, vezi un anumit tip de lipsă de orizont, de speranță. Asta e chestiunea foarte tragică. Vezi în ochii lor că ei înțeleg că s-au născut acolo și n-au nicio șansă să iasă vreodată din acea condiție. Tot acolo vor muri.
Tot acolo e și conștiința faptului că nu ai ce să faci pentru ei…
Da, un soi de neputință. Vrei să faci ceva, dar îți dai seama că e o chestiune sistemică. Ar trebui o forță foarte puternică din exterior, care să-i smulgă de acolo. Tu, ca individ, nu poți face nimic. Ce poți face? Dacă le dai ceva de mâncare, e ca o picătură într-o mare de suferință… În viață, cel mai mult contează speranța. Speranța că mâine va fi puțin mai bine, că mâine mai ai o șansă. În momentul în care speranța dispare, lucrurile devin foarte tragice. Este ceea ce eu numesc depresie socială, în care oamenii pur și simplu cad și nu mai au nicio șansă de revenire. Asta pentru mine a fost destul de dur.
„Nu folosesc niciodată reportofon… Ține strict de meseria mea măsura în care reușesc să reinventez ce aud și ce văd. Îmi fac totuşi notițe când am momente libere, pentru că anumite lucruri se pot uita ori modifica.”
Cărţile lui Vasile Ernu sunt disponibile pe elefant.ro, libris.ro sau pe site-ul editurii Polirom.
scrie un comentariu