O s-o spun din capul locului, ca să nu mă mai împiedic de această realitate pe parcurs: Nóra Ugron poate să scrie și știe s-o facă.
Pentru cine nu știe, Nóra Ugron cam e a rising star a poeziei românești queer. Cel puțin în cercurile la fel de queer. Ceea ce nu știe nimeni, în afară de mine și Roxa, e că, la un moment dat, eu și Nóra ne-am intersectat la atelierele de proză scurtă queer pe care le-a ținut Adi Schiop în vara lui 2021. Mă rog, Roxa a ținut minte acest fapt, eu l-am (re)descoperit ulterior, dar la început de tot, până ne-am dezmeticit toți cum de am fost selectați de Schiop și ce vrea de la noi, au fost un atelier, maximum două în care eu și Nóra am existat în același spațiu virtual. Ea după-aia s-a sustras și n-a mai revenit pentru că stilul lui Adi Schiop de a oferi feedback pe text e foarte unsoft[1], ca să mă exprim elegant, iar eu și Roxa am rămas.
Aș putea să mă leg și în acest text despre contextul în care am constatat că eu și Nóra ne-am intersectat, dar nu are rost să rămână așa vizibil pe internet. Ceea ce cred că rămâne de aici e că poate exista viață și fără feedback-ul lui Schiop, ca dovadă că la vreun an de la ateliere, Nóra Ugron a debutat în volum cu Orlando Postuman, după ce și-a format în jurul său propriul trib cu oamenii, binari sau non-binari, de la Cenaclul X. Acum aș putea s-o iau down the hill cu faptul că, nu-i așa, capitalismul distruge și lumea, și iubirea, că patriarhatul e nasol etc., etc. Dar asta ar fi prea ușor. Eu nu scriu critică literară ideologică. Eu scriu doar critică literară, și chiar și asta ar trebui să fie o declarație politică.
Cred că înțeleg într-o oarecare măsură de ce se numește volumul Orlando Postuman (nu înțeleg încă obsesia pentru postuman, though). Dacă mă duc la textul sursă, romanul queer al Virginiei Woolf, Orlando, în care personajul eponim, care mai întâi e bărbat și după-aia se trezește într-o zi într-un corp de femeie (foarte Tiresias, foarte Gregor Samsa) și traversează secole întregi ca femeie și are tot felul de experiențe destul de gender fluid, are sens. Poate că dorința ascunsă a oamenilor gay/queer e să experimenteze ambele sexe. Sau să nu mai fie constrânși de sexul care le-a fost atribuit la naștere d.p.d.v. biologic, pentru că asta presupune un set de comportamente rigide, presupune un eu cultural diferit în funcție de sexul biologic pe care îl primesc. Pe scurt, diferența dintre sex biologic și gender ține de diferența între identitatea biologică în care te naști și identitatea socială, aia atribuită, care se ciocnește de identitatea personală, aia autoatribuită, iar aceste 3 nu se suprapun niciodată, dacă suntem realiști. Nici nu ar trebui, dar orice înseamnă o abatere de la normă, cu care te dai mare în spațiul public, mai ales într-o societate tradițională și rigidă, e văzut ca o amenințare.
Dar interpretarea asta pentru Orlando e doar primul strat. Romanul Virginiei Woolf a fost scris pentru Vita Sackville-West, iubita Virginiei, scriitoare la rândul ei, în care face ce vrea cu Sackville-West după ce o transformă în Orlando, pentru a o transforma înapoi în femeie. Abia aici începe poezia Nórei Ugron. Evident că asta e clar din „cuvinte înainte” (dacă alegi să nu le dai skip), din conținutul poemelor. Nu trebuie să fii un geniu ca să te prinzi că e un volum de poezie despre iubire, dar dragostea avută și pierdută căreia nu-i poți da drumul. Iubirea vocii poetice din Orlando Postuman e ca serialul de pe Netflix căruia îi dai drumul seara să te uiți, iar tu în timpul ăsta adormi, serialul tot rulează, dar la un moment dat se oprește; doar că iubirea celei care scrie încă rulează, mai ales în subconștient, care nu se oprește doar pentru că ea doarme. Și cred că e cea mai dureroasă expresie a iubirii: acea dragoste care se dezvoltă din lipsă, care își țese firele în continuare. E ca și cum firele pe care Penelopa le țese ziua pentru a ține la distanță pețitorii în așteptarea lui Odiseu și pe care le distruge noaptea ar veni și s-ar răzbuna pe ea și ele s-ar țese în continuare. Chiar nu țin cu tot dinadinsul să fiu fatalistă, că e destul fatalism în jurul narațiunilor queer (cred și eu, când sunt spuse de/din perspectiva heterolăi/lor), dar lipsa iubirii doare mai tare la gay.
Cred că deja știm cu toții care mai citim poezie în viața asta cât de simplu și ușor e să fii cringe când scrii despre iubire. După poezia trubadurilor și după romantismul poetic, cine mai are curaj să scrie poezie de dragoste și să se ia în serios? Poate doar culturile asupra cărora nu apasă ditamai tradiția occidentală established de bărbatul alb, heterosexual și probabil mort[2]. În acest moment, e mai simplu să scrii ironic despre iubire decât să-ți asumi patetismul poetic al unei inimi frânte. Cine se simte confortabil în fața unor astfel de versuri, să ridice mâna sus: „adorm la 4/ trează la 6// mă doare capul/ gâtul/ mușchii/ piciorul/ stomacul/ umărul/ mă doare pieptul// până ce nu mai simt/ nimic/ până ce devin/ pieptul/ până ce devin/ pulsația/ până ce devin/ durerea/ și crește/ și crește/ și crește// ce înseamnă să iubești pe cineva/ care nu te mai vrea/ ce înseamnă să iubești pe cineva/ care aparent te ignoră/ ce înseamnă să iubești pe cineva/ care parcă te păcălește” (pp. 55-6); „cât ai fost cu mine/ nu ți-am scris poezii/ scriu doar despre ce nu am,/ nu ți-am zis niciodată/ te iubesc,/ mi-era frică,/ să nu te sperii,// dar acum aș putea/ să scriu cărți întregi doar din/ te iubesc,// te-am speriat deja,// nu știu unde ești,/ nu știu ce faci,/ și nu mai vorbim,// totuși eu doar cu tine vorbesc,/ am conversații de luni întregi/ cu tine/ în cap,/ ies afară cu alți oameni,/ ies și tac,/ ori stau acasă,/ stau și tac,/ zac și tac,/ doar cu conversațiile imaginare/ și cu te iubesc-ul ăla/ îmi trec zilele,/ timpul trece, tu nu mai treci/ și nici nu vreau să treci,/ mi-e frică,/ am început deja să nu-mi/ amintesc” (pp. 47-8).
Personal, cred că ceea ce salvează poezia Nórei Ugron de la patetism nu e activismul și sublinierea faptului că lumea patriarhatului și a capitalismului turbat e de căcat (toată lumea cu puțin creier știe asta), ci toate referințele la natura care moare, la animalele care mor și cum acestea ar putea fi salvate de iubire. Pe scurt, ai toate aceste contexte în care natura se îmbibă de durerea vocii poetice și vocea poetică este acceptată și prinsă în rețea de natură prin rizomi poate doare mai puțin la finalul zilei. Sau poate „verde devine/ cel mai trist cuvânt” (p. 25). Și na, dacă ți-a fost băgat pe gât Eminescu în școală (și nimeni n-a scăpat de Eminescu, vă asigur eu), e imposibil să nu te gândești că e vorba de un neo-neo-romantism (mă rog, poezia română n-a scăpat niciodată de romantism, dacă mă întrebați pe mine) și de ce am mai vrea încă un romantism? Poate pentru că perspectiva e puțin schimbată față de cum era când scriau romanticii? Poate și pentru că importăm acest neo-neo-romantism din alte culturi poetice, care totuși s-au vindecat cum trebuie de romantism.
Cred că aș mai putea scrie despre Orlando Postuman destul, dar o să devin narcisistă pe final and I’ll make it about myself. Când începusem să mă împrietenesc cu Răzvan Țupa în vara lui 2020 și îmi spunea cum crede că pot să scriu orice, i-am scris că nu pot să scriu poezie de dragoste. Asta a rămas adevărat până ce m-am îndrăgostit de o femeie și am început să scriu despre asta[3]. Volumul Nórei Ugron era prin biblioteca mea de anul trecut, dar îl tot ocoleam. Până am cunoscut-o pe my current love interest, Alex. Subconștientul meu știa că o să-i placă volumul (și am avut dreptate), așa că l-am luat din bibliotecă și l-am citit cu ideea asta în minte. Pentru că ei i-au plăcut mult poemele pe care i le-am trimis, poate mi-a plăcut puțin mai mult volumul decât mi-ar fi plăcut dacă l-aș fi citit în orice alt context. Așa că o să las pe post de încheiere primul poem pe care i l-am trimis și care i-a plăcut mult de tot.
Renasc
Dorul meu pentru tine
este planta de interior
pe care încerc s-o salvez.
Cele mai multe mor din cauza abundenței de apă.
Cum se poate iubi
mai puțin?
Am schimbat pământul
și am scos rădăcinile putrezite.
Am citit undeva că
doar cele putrezite trebuie tăiate,
iar cele sănătoase lăsate
neatinse.
De unde poți să-ți dai seama
dacă ai scos firele potrivite?
Când o plantă arată semne
de moarte,
de unde știi până când
se poate salva?
De unde știi că nu
se mai poate salva?
Și dacă se poate salva o plantă
care pare să fie pe moarte,
de unde știi că ceea ce crezi că
ar fi salvarea într-adevăr
este?
Oricât de multe informații
aș citi despre
plante,
ce e dorul meu pentru tine,
oricât de perfect
aș urmări
instrucțiunile internetului și
intuițiile inimii,
doar cu timpul pot afla
consecințele și rezultatele acțiunilor mele
de fiecare zi.
Puiul de aloe de pe pervaz
este ceea ce n-o să dispară
niciodată,
nici după posibila moarte.
De unde poți ști în ce formă
renasc plantele
de interior?
Nóra Ugron, Orlando Postuman, Editura frACTalia, anul publicării: 2022, nr. pagini: 132
Titlul cronicii este un citat din volumul Nórei Ugron, Orlando Postuman.
[1] Altă dată, în alt context despre obsesia milenialilor târzii, dar mai ales a zoomerilor, cu a fi soft și softness.
[2] Dragi bărbați albi, heterosexuali și probabil morți, dați înapoi lesbienelor poezia de dragoste! Noi am inventat-o, nu voi. Mulțu și pupici!
[3] Normal că am început să scriu despre asta după ce ea n-a mai fost.
scrie un comentariu