Romanul lui Pavlos Matesis prezintă o anamorfoză a realității sociale din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, e o vivisecție a Greciei din perioada Campaniei din Balcani. Configurat ca o confesiune a protagonistei Roubini Meskari, principală instanță narativă, romanul e sincopat pe alocuri de o altă voce, care preia partitura expozitivă a personajului central pentru a decanta semnificațiile evenimentelor. Sunt două perspective a căror telescopare vizează corelarea faptelor, aducându-ne într-un punct focal ce potențează cadrul existențial prezentat.
Urmărind destinul eroinei, Mama câinelui poartă cititorul într-o aventură ficțională în care dramaticul se împletește cu umoristicul, nenorocul cu șansa, accentele ludice cu cele grave, dezvăluind în palimpsest o vârstă a seninătății și a inocenței iremediabil pierdute. Ororile războiului, pe care fetița de odinioară le refulează în subteran, dospesc până la limita suportabilității și erup în cele din urmă la suprafață, risipind iluziile. Tragedii devoratoare, care își cer, într-un fel sau altul, o rezolvare, fac dificile tentativele de branșare a conștientului cu subconștientul, iar disparitatea dintre ele împiedică salvarea de sine. Acceptarea și înțelegerea trecutului se poate produce doar apelând la un subterfugiu: masca de teatru. Întregul joc narativ e regizat de așa manieră, încât camuflajul își dezvăluie permanent dublul său rol: masca relevă atât sinele protagonistei, nealterat de contingent, dar face vizibilă, egalmente, și adaptarea eroinei la rolul interpretat. Purgatoriul interior e supus unui exercițiu cathartic, iar deghizarea deliberată justifică din plin motivațiile din spatele acesteia.
Orfană de tată, Raraou e originară din Cetățuie – numele localității nefiind dezvăluit –, a cărei amintire infuzează tapiseria narativă cu un amalgam de trăiri, debilitante la nivel emoțional. Cu privirea mereu întoarsă spre trecut, spre posibile repercusiuni ale confidențelor sale, Roubini Meskari reconstituie din stop-cadre sugestive imaginea copilăriei și a adolescenței, terenul minat al interacțiunilor sociale de altădată, drapându-și trăirile în spatele măștii:
„Am și un apartament micuț al meu […] am și pensie – fiică de erou căzut în războiul din Albania –, aștept să-mi iasă și pensia de actriță de cum împlinesc numărul de ani și, în general, sunt fericită și norocoasă. N-am pe nimeni să îngrijesc, să iubesc sau să jelesc, am și pick-up, discuri, în mare parte sunt cântece de stânga. Eu una sunt monarhistă, dar cântecele Stângii mă farmecă. Din fericire, sunt fericită.”
Unică fiică a familiei, ea prezintă cu umor – deluzoriu de facto – și dezarmantă sinceritate metamorfozele familiale care se petrec odată cu presupusa dispariție a tatălui. În perioada Ocupației, bestializarea e evidentă: hrana copiilor e alcătuită din muguri de trandafiri, cafea crudă măcinată, grâu fiert asezonat cu ulei din cădelnița bisericii sau orez fiert, sporit cu rumeguș. Lipsurile tot mai acute și degradarea continuă a vieții radicalizează manifestările populare. Pentru a supraviețui, omul de rând, cuprins de panică, vandalizează magazine, devastează recoltele celor avuți, sfidând moartea prin împușcare și, mai ales, face compromisuri de natură morală.
Victimă a maladiilor sociale și mamă a trei copii, Asimina Meskaris, mama eroinei, e nevoită să se adapteze la o nouă realitate, în disjuncție cu moravurile. Stratificarea socială reliefează și zonele de confluență dintre prozeliți, pe de o parte, și susținătorii partizanilor, de alta. În lupta pentru Eliberare – căci mulți bărbați activează în mișcarea de Rezistență –, se implică cei mai vulnerabili: femeile și copiii.
Atmosfera de teroare se conturează prin abjecțiile la care populația e silită să asiste: dacă nemții o validează prin execuții publice ale partizanilor, plecarea ocupanților aduce tipare mentale noi, însă la fel de odioase. Represaliile între vechea și noua ordine socială sunt continuate de Batalioanele de Securitate:
„Orașul aștepta. Aștepta să se întâmple ceva. Magazinele erau închise, securiștii spărgeau ușile, jefuiau ce pofteau, ba chiar ucideau din cauza unor răfuieli personale […].”
Alienarea lui Raraou devine evidentă pe măsura derulării grozăviilor. Sosirea partizanilor relevă o nouă dinamică a puterii: se vehiculează acum concepte derutante – „putere populară”, „libertate” –, se cere pedepsirea trădătorilor și a femeilor adultere. Tentativele de linșaj rezervate acestora din urmă sunt relevante pentru gradul de intoleranță socială, fiind ilustrative pentru prezervarea pretențiilor masculine de a pune fidelitatea unei femei față de bărbat mai presus de aceea față de propriul copil. Umilirea publică a Asiminei Meskaris e, la rândul său, un preambul al unei piese de teatru macabre: „colaboraționistele” sunt pedepsite exemplar, purtate pe străzi precum trofeele de război odinioară:
„Atunci, un bun cetățean, care avea cu el și un steag, s-a cățărat călare în camion și s-a apucat să spargă ouă clocite în capul femeilor umilite, iar lumea din jur îl aplauda, nu mai fuseseră de mult la cinema sau la vreun teatru ambulant și se distrau, ahtiați după spectacol.”
Tabloul așa-zisei Eliberări se profilează ad infinitum pe fondul unor imagini halucinante: „coboram la vale – mărturisește Raraou – și tot alunecam, pentru că era plin de sânge pe jos. Morții erau de-o parte și de alta, parcă fuseseră aranjați, dar panta era plină de sânge.” Execuția în plină zi a securiștilor ilustrează o forma mentis specifică epocii, iar gradul de incisivitate a Istoriei se face cunoscut odată cu sosirea Aliaților:
„Ni-i imaginam mai exotici decât partizanii de pe la noi – străini, înțelegi. […] Fiecare casă îi aștepta pe Aliați, zici că-i invitaserăm la un banchet de onoare. Aveau să mănânce și să ne lase cadouri.”
Hiperconștientă de permeabilitatea lumii la răul universal, Raraou sublimează dulcele-amar al pierderii prin nota de ștrengărie și de persiflaj. De la un capăt al romanului până la celălalt, ea își calibrează discursul pentru a-și inventa un (alt)fel de rol pe scena vieții:
„În turnee nu mă mai cheamă, astea-s pentru debutante și nulități. Deși am mare chef de un turneu, publicul din provincie te respectă. Nu ca brutarul meu, care nu e deloc impresionat când intru la el în magazin. Nu că n-aș fi emoționat și publicul atenian. El m-a făcut cunoscută.”
Aparenta bagatelizare a relațiilor interumane profund alterate, a evenimentelor convulsivante, parodierea însemnelor statale ale Greciei sau ateismul declarat fățiș constituie însă, în subtext, revolta celui ostracizat în raport cu elucubrațiile epocii, cu incongruențele ei, cu idealismul său hiperacutizat. Vocația artistică și pseudo-vedetismul lui Roubini Meskari probează mai degrabă speranțe nefondate:
„Când se întorcea de la biroul domnului Manolaros, trecea pe străzile unde se aflau teatre – de varietăți, în special. Avea la ea în buzunar o bucată de cretă. Se oprea în fața panourilor cu numele protagoniștilor și se prefăcea că le citește. Apoi, pe ascuns, scria cu creta sub ultimul nume: „Și Domnișoara Raraou”.”
Scenariul teatral pe care și-l apropriază Raraou – de altfel, fiecare personaj al romanului își joacă propriul destin, mai mult sau mai puțin convingător –, fluidizează o poveste personală: eliberează tenebre, aducând sub ecleraj umbra. Manipulând diegeza, eroina refuză în subconștient să accepte partitura scenică primită din partea Providenței și se distribuie, cu de la sine putere, în cel mai bun rol al vieții ei: cel în care dorințele reprimate își găsesc împlinirea.
Ilustrând în cel mai înalt grad fuziunea dintre autor și traducător – prin similitudini evidente, atât la nivelul interesului profesional, cât și al structurii interioare –, Mama câinelui e imaginea vieții ca spectacol, sub vraja căreia ne poziționăm deopotrivă atât ca actori, cât și ca spectatori.
Pavlos Matesis, Mama câinelui, traducere din limba greacă și note de Claudiu Sfirschi-Lăudat, Curtea Veche Publishing, anul publicării: 2022, nr. pagini: 291
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă: Simon Berger / Unsplash
scrie un comentariu