elefant.ro

L-am descoperit pe Stefan Zweig în urmă cu mulți ani, prin lectura cărților semnate de celebrul scriitor austriac, începând cu „Lumea de ieri”, „Orele astrale ale omenirii”, „Joseph Fouche”, iar acum prin lectura acestui roman. Absolut toate cărțile sale și mai ales cele cu temă istorică au un farmec aparte, un parfum inconfundabil, dar niciuna dintre cele amintite nu a avut asupra mea un impact emoțional ca aceasta.

Romanul se constituie în bună parte ca o confesiune a protagonistului, un militar de carieră – ofițerul Hofmiller, decorat în război cu ordinul Maria Theresia, cel mai rar ordin al armatei austriece – un tânăr a cărui poveste de viață impresionează peste măsură. Deși îmbrățișează cariera militară, nu o face din convingere, ci mai degrabă din cauza sărăciei, iar faptul că este format în spiritul disciplinei cazone declanșează un puternic conflict interior. Destinul îi este marcat de întâlnirea cu un partener ocazional de șah, pe care-l cunoaște într-o mică garnizoană de la granița maghiară unde fusese detașat, și care îl introduce pe tânărul militar în ambianța unei familii foarte bogate din zonă.

Cum viața unui om e similară unei table de șah, prin mutările inspirate sau mai puțin inspirate pe care le facem, și invitațiile repetate pe domeniul Kekesfalva – care se concretizează în momente de bună dispoziție și chiar de amuzament copios alături de Edith și de tatăl ei – vor cunoaște un moment al scadenței, moment în care mutările făcute anterior își vor pune definitiv pecetea  asupra vieții militarului.

Atitudinea sa afabilă face să fie tratat cu multă considerație de către tatăl fetei, ajungând într-un interval de timp relativ scurt să fie considerat un apropiat al familiei și, cu toate că observă – cu surprindere chiar – influența mai mult decât benefică pe care o are asupra lui Edith, unicul copil al domnului Kekesfalva, o tânără paralizată, de numai 17 ani, lipsa de experiență a vieții nu-i permite lui Toni Hofmiller nicio anticipare a repercusiunilor vizitelor sale și, probabil, numai tinerețea lui poate justifica strategia complet eronată pe care o adoptă în această partidă importantă a vieții sale.

Partida de sah pe care o joacă începe cu o mutare greșită de la bun început. Dorind să îndrepte o gafă pe care o comite absolut involuntar la adresa lui Edith, se vede prins, încet-încet, într-o situație abstrusă căreia îi este imposibil să se sustragă, de parcă o forță nevăzută l-ar sorbi în adâncul ei.

Lăsându-se angrenat într-o adevărată mașinărie a sorții, prin faptul că răspunde afirmativ rugăminții domnului Kekesfalva –  de a-l descoase pe medicul curant al fetei cu privire la o posibilă însănătoșire a fetei sale –, ofițerul află că nu se întrevede un astfel de viitor pentru tânăra fată.

Și totuși, în pofida informațiilor pe care le primește, Toni Hofmiller persistă în mutări greșite care din acest moment au efectul unui bulgăre de zăpadă. Pentru că inima lui bună nu poate suporta ideea de a-i provoca lui Kekesfalva încă o supărare pe lângă necazurile pe care acesta le are deja, îi dă de înțeles că există șanse de îmbunătățire a stării de sănătate a fetei.

Din acest moment pionii nu mai pot fi dați înapoi, iar tânărul militar devine sfâșiat de-a dreptul între dorința de a spune adevărul și imboldul nestăvilit de a aduce bucurie într-o casă în care bucuria a încetat de mult să mai existe.

Frenezia care îi cuprinde pe toți membrii familiei Kekesfalva la auzul acestei vești, și mai ales pe Edith, aflată la vârsta adolescenței, își produce efectele și asupra lui, așa precum fata morgana este percepută de cel însetat aflat în mijlocul deșertului:

„Cât timp făcea toate aceste propuneri nesocotite, care luau ca pe ceva de la sine înțeles viitoarea sa vindecare, ea glumea și râdea atât de veselă și lipsită de griji, încât opoziția mea pieri cu totul. Și abia seara, când stăteam singur în camera mea, am simțit o bătaie surdă de avertisment, în peretele inimii: Oare speranțele ei nu sunt un pic exagerate? N-ar fi mai bine să îi retezi un pic din entuziasmul ăsta periculos? Dar nu am lăsat gândul să-mi pătrundă în conștiință. De ce mi-aș face griji pentru că am spus prea mult sau prea puțin? Chiar dacă am promis mai mult decât ar fi fost onest din partea mea, minciunile mele, minciuni milostive, au făcut-o fericită – și să faci un om fericit nu poate fi niciodată un păcat.”

Însă partida de șah pe care care o joacă Hofmiller nu e cu Dumnezeu, pentru că el face imprudența de a se simți Dumnezeu și comite, de fapt, cel mai grav dintre păcatele pe care le poate comite un om. 

M-a impresionat până la lacrimi volumul semnat de Stefan Zweig și am trăit cartea aceasta cu fiecare fibră a ființei mele și mărturisesc cu toată sinceritatea că n-am citit până acum nimic asemănător…

I-am văzut cu ochii minții pe protagoniști și am trăit alături de ei bucuria, disperarea, îndoiala și  speranțele lor, fiorul dragostei… Cartea asta a smuls o bucățică din sufletul meu, atât de zguduitoare mi s-au părut mărturisirile protagonistului…

Dar se cade oare să dai la schimb o suferință sufletească imensă pentru o fericire iluzorie? Mai poți evita poziția culcată a regelui alb pe tabla de şah care este viața?

Stefan Zweig, „Nerăbdarea inimii”, Editura Polirom, anul publicării: 2017, nr. pagini: 451, traducere: Ana Mureșanu

Fotografie reprezentativă de Piotr Makowski pe Unsplash


Puteţi cumpăra cartea de la:

elefant.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here