cronici recomandări

„Viața e ocazia specială pe care ne-o oferă divinitatea ca să ne materializăm și să fim relevanți” – despre „Benedictiana” de Bogdan Boeru

scris de Stela Călin

Există cărți care se oferă cititorului cu ușurință, dar există și cărți care-și selectează cititorii căci lectura lor e un parcurs care încearcă nu doar mintea, ci și sufletul. Romanul  lui Bogdan Boeru, „Benedictiana”, e una dintre acele cărți căreia trebuie să-i dedici un timp anume pentru a intra în poveste, dar, odată aflat acolo, noi universuri se deschid, precum cele revelate în zare, de înălțimile unei cetăți.

„Cea mai frumoasă dintre rătăciri este cea printre rândurile unei cărți” mărturisește, la un moment dat, autorul, care deține știința, aproape pedagogică, de a te lua pe sus și a te duce într-un loc minunat (o cetate imaginară), și de a te lăsa apoi acolo, fiind treaba ta să-ți găsești rostul printre vorbele (atât de) meșteșugite, să te întorci (mai plin de sensuri!) sau (de ce să nu recunoaștem și această posibilitate?!) să te rătăcești prin labirinturile de istorie densă, de credință și război.

Prilejuit de riguroasa documentare a unui eseu despre fenomenul sacralității, ca transcendere a pământescului în etern prin ritual, văzut ca simbol al accesului la o altă dimensiune temporală, romanul pornește de la faptul istoric al celei de-a treia Cruciade (1191), denumită și Cruciada Regilor, prin care cei mai importanți monarhi ai Europei încercau recucerirea Ţării Sfinte, aflate sub ocupația lui Saladin (primul sultan al Egiptului și al Siriei) și, mai ales, recuperarea simbolului creștinătății, Sfântul Lemn al Crucii.

Pe această coordonată temporală autorul amplasează o cetate imaginară, Benedictiana, condusă de Ademar de Caymont, bastion al creștinătății, a cărei cucerire devine idealul și obiectivul emirului Dawud al-Hakim, secondat de fiul său, Abdul Maalik și de Al-Mansur Muhammad, fiul lui Taqi al-Din, general al lui Saladin.

Asistăm la încleștarea a două lumi, a două tipuri de spiritualități, pe cât de complexe, pe atât de diferite – lumea musulmană și cea creștină. Cetatea Benedictianei, devenită pentru arabi obiectul celei mai autentice dorințe de cucerire și prilej de frământare interioară, se transformă într-un miraj, o fata morgana care poate lua mințile și nutri supranaturalul (apar creaturi fantastice – aspida strălucitoare ori șarpele care-și mănâncă propria coadă – și fenomene inexplicabile – apariția cristică devorată de corbi, timpul care se dilată și își iese din matcă), al cărui sens nu poate fi  „citit” decât de „pelerini ai timpurilor”, făpturi înzestrate cu înțelepciunea veacurilor pe care le-au traversat (Aetheria de Locasanta sau prezicătoarea Zhiva).

Pe fondul acestei înfruntări, aproape epopeice, autorul chestionează adevăratele fundamente ale religiei („Fără ideea existenței unui dușman, nu există frică. Fără frică nu există religie”), lansându-se în digresiuni filosofice, adevărate bule de logică speculativă, despre raporturile în care se află sacralitatea şi profanul, viața și moartea („…viața se naște din moarte. La fel cum distrugerea unei lumi este însăși temelia pe care se clădește o alta.”), spaţiul şi timpul, trecutul, prezentul și viitorul, și rolul lor în construirea predictibilității, cea care, prin sentimentul de ordine (obiceiuri, ritualuri), dă oamenilor iluzia de control asupra naturii și a propriei ei vieți  („Să existe mai multe feluri de viitor? Să existe unul nestatornic și un altul imuabil? Atunci unde încape ideea de predictibilitate, atât de necesară vieții?”).

Dincolo de profunzimea filosofică a abordării acestor concepte-pilon ale spiritului uman, se întrezărește și haina lejeră – de altminteri binevenită pentru păstrarea echilibrului – a umorului fin cu care, de exemplu, autorul își invită cititorii, într-o notă postmodernă, să fie parte din poveste.

Referințele la clasici, dintre care cea mai evidentă este cea la Umberto Eco, dar și subtilele aluzii la „Noua Liniște Mondială”, ori la „noua normalitate”, precum și descrierea spectaculoasă a multor scene – pedepsirea cu ploaia de sânge a prelatului ucigaș și mincinos – recomandă romanul lui Bogdan Boeru și ca excelent material pentru o posibilă ecranizare.

Aș încheia spunând că „Benedictiana” este o superbă carte în care, plecând de la motivul divinității și al sacrului, fantasticul se înfrățește cu detaliul istoric (excepţional documentat), iar cugetarea filosofică cu gluma fină într-o scriitură spectaculoasă și plină de miez.

Bogdan Boeru, „Benedictiana”, Editura RAO, anul publicării: 2022, nr. pagini: 376

Puteţi cumpăra cartea de la:


Fotografie reprezentativă: Maria Orlova / pexels.com

despre autor

Stela Călin

Citesc de când mă ştiu, cu aceeaşi plăcere cu care ascult muzică, văd filme, privesc fotografii, având senzaţii diferite, dar acelaşi feeling: mă transpun într-o poveste, într-un univers paralel, în care imaginarul nu are limite, posibilul şi imposibilul se împletesc şi, de ce nu, se confundă…

Savurez cu aceeaşi plăcere o ceaşcă de cafea şi o lectură bună, recunoscătoare că există cărţi, că s-au inventat semnele acestea, numite litere, pe care oamenii talentaţi le folosesc pentru a scrie poveşti…

Îmi place, în egală măsură, să citesc, dar şi să discut cu alţii, pasionaţi ca şi mine de lectură, despre impresiile şi sentimentele stârnite de o carte. Iar dacă numărul celor cu care pot să discut despre cărţile citite este mai mare ca simplul meu cerc de prieteni, cu atât mai bine… Bun venit în lumea mea, prieteni!

scrie un comentariu