Viorica Răduţă a debutat cu poeme în SLAST, 1987, şi editorial cu volumul de versuri „Patimi după mine”, Editura Novelnet, urmat de „lipsă la psalmi”, Altvision, 2000. Alte titluri: „Al 13-lea Iov”, Editura Eminescu (2003), „când amintirile corpuri subtile”, Editura E 9 (2007), „Viaţă de apă de uscat”, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă (2008), „cam toţi murim”, Editura Limes (2010), „Mama întreabă dacă stau până seara”, Editura Limes (2013), „Când se duc în uitare”, Editura Pleiade (2015), „Arsura umblă după trup”, Editura Next Page (2018), „O sută şi una de poezii”, Editura Academiei Române, 2019, „Ai moartea pe faţă”, Editura Casa de Pariuri Literare, „cum îngheaţă rochia miresei” (Charmides, 2024).
A publicat eseuri: „Graalul fără Graal”, 2002, şi „Interpolări şi interpolări” (2007). După prozele experimentale: „Înainte de exod” (1998) şi „Irozi” (2001), apar romanele: „Hidrapulper”, 2007, Ideea Europeană, „În exod”, Cartea Românească, 2008, „Mamamea moarte”, 2008, Casa Cărţii de Ştiinţă. Publică proza „În două lumi” (2013), Cartea Românească, „Vremea Moroiului”, 2015, roman, Cartea Românească, „Oraşul închis”, Editura Polirom, 2017. Romanul a obţinut Premiul Cartea anului 2017 pentru proză, Filiala Proză Bucureşti. În 2021 apare „Un calcan pe Lipscani”, Editura Casa de Pariuri Literare.
Fragment
Note cu semnătura originală Radu Achim, pornind de la băşica lui Caragea…
Dacă ai fi mers cu balonul peste alaiul de pe Podul Mogoşoaiei ai fi văzut şi un steag, numai că marginea Colentinei a fugit de ciumă până a prins-o cutremurul. Şi un cortegiu tot s-a mişcat spre biserică deşi gloanţele dinspre Curtea Domnească spre Mitropolie şi din Clopotniţă spre lărgimea Curţii au înclinat seara spre dimineaţă ca să nu se tulbure moaştele Sfântului Dumitru cu loc cu tot. Dimineaţa, albul uniformelor s-ar fi aşezat la cafele, dulceaţă şi ciubuc, băşica lui Caragea plecase, iar o mână de argint urma drumul Târgoviştei cu averile învelite în plumb, fără slujbă. Asta până la Iubitul conducător C. Nicolae, care a luat-o ca pe o mănuşă, Slujba, ce credeaţi, în ultima lui clipire.
Dacă băşica s-ar fi întors mai curând, ai fi văzut şi dumneata, Ulise, cum mâna de argint i-a aruncat trupul pandurului Tudor într-un loc ruşinos din curtea Mitropoliei, unde ghiulele de tinichea umplute cu sticlă şi cuie se întorseseră şi ele pentru vreun timp de linişte. Pacea, însă, nu a mai venit pentru că turcii, trecuţi Dunărea, nu s-au împiedicat de cuie, nici de arnăuţii domnitorului, nişte butii de vin, ameţite. De o margine, pe atunci, a Bucureştiului, Pantelimonul, a trecut cu veselie armata turcească, unii spun că şi o mănăstire, dar ziua de duminică ar fi stat pe loc. În duminica aceea, cu obloanele trase ca să fie ţinută hora miresei cu cântec de lăutari mai în surdină decât de obicei, Paşa a cerut să se deschidă obloanele ca să privească din barbă şi de la ferestre bătuta, mai apăsată decât beţia arnăuţilor. De aceea nu a ştiut că omul lui de pază la Pantelimon pleca după zvonul că ar fi picior de duşman grec printre călugării de la Mănăstirea Cernica. Luptă nu a existat decât pentru provizii, totuşi au rămas călugării şi fără pâine, dar în sunet de clopot, care a trecut apoi balta spre dealul de sub greutatea tunurilor turceşti. Înapoi au trecut şi pesmeţii cu cei câţiva călugări în rugăciune, apoi calul paşei din Pantelimon, care a cârmit spre Pasărea, lăcaşul maicilor, unde se rătăcise un glonte, doar că chimirul călăreţului fusese bine burduşit cu aur, din care s-a vărsat ceva şi la mănăstiri. Morala stătea în asemenea monede, numai că dorobanţii de neam străin se împreunau cu căpitanii lor să stea şi sub turc, asta dacă scăpa careva cu viaţă dincolo de Cotroceni. Seara venise cu ei, şi a doua zi, când unul dintre cai s-a poticnit, a fost semn pentru măcel. Au stat în poziţie de apărare câteva clipe trupurile retezate cu o sabie chiar în curtea care duce la Bellu. Capetele turceşti de la ferestrele caselor mari nu se frământaseră degeaba, după cum s-a văzut cercul strângea morţii ca într-un butoi.
Ulise nu a avut parte de momentul când vulturul s-a lăsat, cu ultima noapte între aripile desfăcute, peste feştila din curtea bătrânului Bellu ca să o stingă. Pasărea a cuprins ca pe un glob şi movila de cranii din grădină (…). Dacă Înălţimea otomană s-a uitat pe fereastră, vulturul şi-a adunat aripile ca să fixeze o balanţă care avea un craniu de o parte şi fântâna, ca un felinar din care ieşeau flăcări, pe cealaltă. Atunci a lovit cu ciocul de două ori mijlocul balanţei, încercând s-o ţină în echilibru, dar o turlă de biserică s-a aplecat, uşile au fost închise cu zgomot, iar un fior a coborât din vultur peste cortegiu.
Dacă vrei să susţii site-ul, click sau scan (mulţumiri!):
Fotografie reprezentativă: McGill Library / Unsplash (detaliu)
scrie un comentariu