polirom.ro

Editura Nemira lansează un volum-eveniment: Visul diacritic, singura antologie ce reunește poemele poetului Andrei Codrescu scrise în limba română. Cartea apare în colecția de poezie Vorpal, coordonată de Svetlana Cârstean și are o postfață de Cosmin Ciotloș.

„O apartenență la diacritice, un vis diacritic, visat și scris mereu la limita dintre lumile posibile. O istorie a poeziei personale și a poeziei din ultima jumătate de veac, o istorie a lumii care tocmai se încheie. De la Woodstock, la sfârșitul erei Trump.“ – Svetlana Cârstean

Aceste poezii scrise direct în limba română vin însoțite de povești. Mai bine zis, vin însoțite de viața mea. Viața mea a pus și pune în scenă un joc ciudat: cu cât mă îndrept mai mult spre bariera subțire a morții, cu atât revine mai îndârjit trecutul.

Îmbătrânesc în prezent, mă îndrept spre viitor, dar mă trezesc în trecut. Sunt împins de o forță care nu e nici nostalgie, nici arhivism, nici curiozitate. Este o forță oarbă. Când încercarea de recuperare a trecutului umplut ca o sarma îndesată cu coincidențe ia dimensiuni prea mari, imposibil de ignorat, încerc să înțeleg cum și de ce, dar limbajul și sentimentele de genul nostalgiei, al dorului sau sorții, nu-s suficiente. Numele‑umbrelă „poezie“ pare să descrie în sensul cel mai încăpător acest fenomen. Chircit într-o copilărie singuratică, într-un Sibiu pustiu din anii ’50, am descoperit poezia în vagabondaj, prin fantomele orașului. La Ursuline, în școala generală, și la Liceul „Gheorghe Lazăr“ m-au atras profesoarele de literatură, femei culte, care iubeau poezia. Am fost remarcat la vârsta când un cuvânt cald îți dă aripi. Dacă mi-aș aminti discursurile, poeziile și poveștile pe care le-am inventat la 10-14 ani, aș fi într-adevăr  un scriitor împlinit. Misterul prezenței tot mai puternice a trecutului poate fi explicat și așa: tot ce scriu, în engleză sau în română, are scopul de a recupera articulațiile fantastice din capul acelui copil. Rămâne de înțeles de ce e important să fie găsite și cine le caută. Lucrul sigur e că nici motivul, nici rezultatele nu-mi aparțin. Acel altceva și altcineva stă în spatele acestor eforturi și nu obosește. Eu obosesc, el/ea nu.

în viața mea în poezie s-au întâmplat două mutații vizibile

ziua când am crezut că-s pasăre și ziua când am devenit

delfin

cu păsările nu m-am înțeles bine fiindcă zburam în sensul

opus

îmi plăceau penele și libertatea dar altfel aveam alte

interese

în perioada păsărească m-a interesat enorm fericirea

pentru că normal ca tot omul fusesem om înainte de a fi

pasăre

copil mai precis foarte nefericit născut într-un oraș

prăpădit

cu o istorie înfricoșătoare în care s-au ars vrăjitoare

un oraș cu ochi care ne vegheau pe fiecare cu atenție

posomorâtă

siguri de răutatea ontologică ce se zvârcolea în noi ca un

ceasornic medieval

am auzit turnul ceasului într-o zi când mă pieptănam

și am descoperit că părul mi se făcea pene

eram îndrăgostit în ziua aceea și turnul bătea foarte tare

și foarte tare bătea inima mea și penele mele erau negre și

lucioase

și ce puțin învățasem eu din istoria locală și universală a

poeziei

se închega în mine ca o minge de gheață și argint

și-mi zbura din gură croindu-și o potecă luminoasă peste

turn

m-am acoperit brusc de pene și cu degetele devenite

gheare

am început să bat la mașină o mașină făcută din dalele

catedralei

și din oasele vrăjitoarelor și din minciunile părinților

în pieptul meu prelungit de porumbel s-a produs zahărul

iubirii

mă credeam șoim însă mde nu eram decât paloma de

picasso

singura pasăre aprobată de partidul comunist

o pasăre cu robinet din care curgea poezia ca ninsoarea pe

burg

numai tristețea mea de neșters mi-era mai mare decât

productivitatea

în mine optimismul stării de pasăre se amesteca cu frica de

miliție

dar poezia care m-a făcut pasăre avea și alte posibilități de

transformare

metafore lecuitoare compuse din cuvinte culese local

nu aveam nici o îndoială că pe aripile poeziei se putea ajunge

departe

pe tărâmul magic dintre sânii aureliei sau pe peticul negru

de sălbăticie

dintre coapsele marinelei sau ale profesoarei mele de rusă

erau singurele mele destinații și adresele adevăratei utopii

ani de zile am împreunat semnele cu semințele

scrisul cu bucuria de a fi făptură înaripată cu permis de

visare

nu aveam nevoie de dovezi când moartea se practicase

peste tot

en masse înainte de nașterea mea toți ai mei fuseseră uciși

acuzați de vrăjitorie și arși pe rug de bunii cetățeni ai

europei

dar pe vremea mea ucigașii obosiți de ucidere și sătui de sânge

omorau numai în bucățele și pătrățele

pe oamenii pe care-i iubeam și care pierduți în ei înșiși

se împrăștiau în pulberea de ciment a lumii noi

de păsări nu se atingea nimeni decât puștii cu praștia

gârlele de cuvinte pe care le scrijeleam pe dealuri și în cer

cu mașina de piatră a orașului mă protejau

fără să le cunosc conținutul

curgeau din mine ca zahărul cascade peste scările blocului

o spumă de săpun scursă peste picioarele cu rădăcini ale

gospodinelor

apa grea stoarsă din rufele agățate pe balcoane steaguri

și fiindcă această lume era săracă și ținea mult la obiectele

ei prăfuite

noi poeții umpleam golurile cu oi mitice îngeri și sfinți

înfometați

așezând aceste produse imaginare pe socluri împodobite cu

speranțe moarte

până când m-am lăsat moale să plutesc pe un vânt care ducea

afară din somn

o lume întreagă s-a retras în fotografii și de acolo a roit în

pulbere cosmică

oameni cu pălării trase jos să le acopere ochii femei cu năframe și voaluri

morți de piatră cu săbii și călugări prelungind sunetul facerii

lumii

zgomotul lor mi se retrăgea din auz

se ducea pe undele sonore pe direcția constelației

săgetătoare

auzeam numai vântul trecerii

nimic nu-i pierdut totul se transformă mănușa în broască

oul în tun

metamorfozele-s nesfârșite și-n zbor mă lepădam de pene

când mi-am revenit eram din nou om

pe un câmp de bătaie unde poezia era arta observației și

rostirea

răspicată a cererilor pentru demnitatea existenței și dispariția statului

și cuvintele foloseau să încingă oameni în carne și oase să

danseze

cuvintele ațâțau focul sacru și dădeau libertate

dar nu toți au fost croiți pentru poezie au murit mulți de

neputință

libertatea e drog tare și se-ntărește în combinație cu

pasivitatea

mulți și-au pierdut sensul unicității și independența

sugrumați de mâinile puternice ale poeziei

supraviețuitorii schilodiți se mai târăsc prin păduri și

peșteri

alții s-au transformat în computere și leagă noduri pe

internet

și cum o generație nouă cam ostilă intenției eliberatoare

s-a luat după mine cu niște coase făurite din teorii

franțuzești

m-am lepădat de podoabe lăsându-mi bijuteriile pe drum

am reținut numai diamantele aforismelor dure și adevărul

tăios

și limba cea mai comună și mai eficientă care să concureze

cu limbile ucigătoare din marketing și abreviațiile

cyberului

viața mi-a devenit o luptă darwinistă împotriva mașinilor

de cuvinte

dar într-o seară beat pe un covor persan cu un blid plin de

struguri

m-am uitat la tine și m-am umplut de focurile jucăușe ale

unui sat de corturi

am devenit plutitor pe ape în căutarea unui submarin

scufundat

și atunci pentru tine și numai pentru tine m-am făcut

delfin.


Fotografie reprezentativă de Annie Spratt pe Unsplash (crop)

carturesti.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here