Efectele disruptive ale primei conflagrații au cunoscut o amploare considerabilă în plan social, multe aspecte rămânând încă de investigat. Volumul de față reunește travaliul impresionant al unor specialiști ale căror studii focalizează asupra perioadei de desfășurare a Marelui Război și a realității postbelice, operând pe trei paliere. O primă secțiune a lucrării, Realități, ideologii, ficționalizări, are în vedere recuperarea istoriografică a reprezentărilor care au în centrul lor copiii, un subiect obnubilat de literatura de specialitate de la noi, dar care prezintă interes la nivel internațional, mai ales în ultimii ani, din perspectiva istoriei sociale și culturale. Cea de-a doua secțiune, Griji pentru cei mici, investighează soarta copiilor afectați de război în tangență cu inițiativa privată, în speță, a elitei românești, dar și cu statul român, iar ultima parte, Traiectorii formative, transparentizează o serie de paradigme educaționale aferente perioadei de referință.
Copiii, un subiect pe nedrept periferizat al războiului, sunt aduși în prim-plan: vocea lor se face auzită pentru cititorul contemporan, spărgând tăcerea la mai bine de o sută de ani de la încheierea războiului. Cvasiignoraţi de majoritatea surselor istorice din spațiul autohton – oarecum considerați victime colaterale și, implicit, subiect de importanță secundară –, ei sunt, de facto, tragici mesageri ai carnagiului, asupra cărora urgiile războiului s-au dezlănțuit cu aceeași ferocitate cu care moartea a secerat milioane de vieți pe câmpul de luptă.
„Să înțelegi Marele Război înseamnă și să înțelegi violența”, iar brutalitățile sale multiple au expus copilăria unor anomalii, unor traume psihice și fizice anihilatoare, făcând din cei mai vulnerabili victimele sale preferate, căci „șocul pierderii familiei a produs traume de nevindecat”. Pentru cei șase milioane de orfani ai noștri, fantasma războiului s-a făcut simțită de la cele mai fragede vârste. În climatul contaminat propagandistic, au fost un subiect manipulat pentru a servi motivațiilor războiului, căci copiii reprezintă „rațiunea de a trăi și a lupta pentru toți părinții”. Nelipsit din discursul mobilizator și din retorica emoțională, adesea asociat imagologic cu femeia, copilul servea ca idee alimentării sentimentelor naționaliste.
Noile realități ale războiului, în pofida insistenței cu care se exercitau asupra segmentului infantil – de la discuții în familie, la jucării cu tematică militară sau reviste în care războiul era prezentat într-o versiune idealizată – nu aveau cum să-l pregătească pe inocent pentru grozăviile viitoare. Rămași doar cu mama, iar mai apoi și fără ea, copiii dau piept cu antagonismele sociale ale epocii, când lipsa de omenie, ferocitatea semenilor și egoismul cunosc forme inimaginabile. Afectați de lipsa părinților, de sărăcie, malnutriție, boală, dureri și suferințe, mulți își pierd viața, în timp ce alții își vor găsi adăpost în instituții caritabile, una dintre ele fiind Societatea Ocrotirea Orfanilor din Război, inițiativă a prințesei Olga Sturdza, un nume astăzi aproape uitat. Injustețea legată de numele ei e cu atât mai supărătoare cu cât eforturile organizației pe care o patrona cu devotament acoperă un interval însemnat, din primul an al războiului timp de optsprezece ani. Aflată sub patronajul familiei regale, și îndeosebi a Reginei Maria, Societatea își coordonează eforturile în crearea de orfelinate și în acordarea asistenței la domiciliu: nu doar orfanilor de ambii părinți, ci și celor care nu mai puteau fi crescuți de mame rămase văduve sau de tați rămași invalizi. Urmând modelul francez, bazat pe „conceptul de <reparație> pornind de la filiație și de la solidaritatea colectivă pentru urmașul orfan”, organizația intră sub incidența legislativă a statului: orfanii sunt învestiți cu calitatea de „moștenitori” ai unor virtuți paterne, iar drepturile le sunt „condiționate de respectarea memoriei celor căzuți pe front.”
Deși „în termeni de datorie națională, după Marele Război, orfanii au devenit copiii națiunii”, labilitatea emoțională a acestora, hiperjustificată de context, pare că nu a făcut obiectul unei atenții deosebite. Perspectiva adăpostului și a școlarizării, deși deloc neglijabile, nu puteau acoperi golurile sufletești ale acestor copii, deveniți peste noapte copiii nimănui. În mentalul colectiv, „orfanii voiajori” cu înclinații violente reprezentau anormalitatea, deși fuga din orfelinate avea cauze multiple, violența fizică față de aceștia fiind una dintre ele. Totodată lipsa autorității parentale e cea care favorizează infracțiunile, actele de vagabondaj sau de violență. Faptele reprobabile au reclamat înființarea în paralel a unei Școli de Îndreptare, o „școală fără vacanțe nici repaus”, fundamentată pe premisa unei educații corective. Partea pozitivă a acestei alternative instituționale, după cum menționează și Cătălin Botoșineanu, autorul studiului, era aceea că nu priva copilul de libertate, ci constituia o șansă de reeducare, care era, în fond, preferabilă încarcerării.
Pe parcursul perioadei interbelice statul intervine semnificativ în sfera vieții private, iar starea de sănătate a tinerei generații, odată cu apariția României Mari, intră în vizorul autorităților. E perioada în care se face educație profilactică în școli, deși pe parte financiară se înregistrează multe sincope, iar inițiativele legislative rămân adesea la nivelul bunelor intenții. Un alt demers lăudabil, un model de educație privată, a aparținut Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor Române, a cărei fondatoare a fost Alexandrina Gr. Cantacuzino. Acțiunile femeilor implicate în acest efort au acoperit toată țara, concretizându-se prin înființarea de cantine, grădinițe, școli, internate pentru elevi și studenți, dar și orfelinate. Mai mult, activitatea educativă nu a fost întreruptă nici pe perioada Ocupației, în contextul în care multe școli de stat și-au închis porțile. Cursurile pentru adulți, înființarea unor biblioteci, stimularea scrierilor educative sau patriotice sunt adiacente nenumăratelor realizări ale acestor doamne. Inițiativele lor generoase demonstrează încă o dată implicarea femeilor în efortul de război, în reconstrucția ulterioară a societății românești și în evoluția sistemului de educație național.
Creditați cu mari așteptări din partea oficialităților, căci „statutul lor special” presupunea un comportament ireproșabil, ca datorie față de cei dispăruți, orfanii de război, lipsiți de rezistența necesară unor asemenea presiuni, sunt, într-un fel, primele victime ale atrocităților. Rămași fără apărare atât în fața războiului, cât și în fața lumii, învață pe cont propriu să supraviețuiască unei orori de care nu sunt vinovați, dar pe care nu pot decât să și-o asume în tot tragismul ei. Constrânși de împrejurări, copiii dau la schimb „anii cei mai gingași” pe o lecție care nu se învață în școală: cum să supraviețuiești în vreme de război.
Copilării trecute prin război: povești de viață, politici sociale și reprezentări culturale în România anilor 1913-1923, editori: Cătălina Mihalache şi Nicoleta Roman, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2020
Fotografie reprezentativă: Gonzalo Pedroviejo Gómez / Unsplash
scrie un comentariu