Raul Popescu s-a impus cu fiecare debut, fie în eseu, fie în proză, dramaturgie, de curând şi în poeme. tristeţile lui van helsing. manual pentru o inevitabilă apocalipsă, volum apărut la Tracus Arte în 2024, dezvăluie un poet bine configurat, mai mult, alchimist prins într-un cadru, o construcţie poematică surprinzătoare, aproape gotică prin sumbrul demonic, damnat, dar cu elemente suprarealiste şi plasarea într-un cadru magic, cu formule asemenea. Există un vampirism declarat şi purtat în ipostaze crepusculare, de „verbalizare” epistolară, proiecţii onirice şi melancolice într-o epică (fantastă), a cărei distopie este doar o etapă de laborator alchimic.
Se instalează o anume înălţime a spunerii, a scrierii de scrisori şi referinţe inventate, stătătoare prin plasarea în rolul de maestro al… magicianului scriitor din vremuri apuse, klenke, aflat în corespondenţă, şi corespunderi, cu van helsing, alter-eroul „narator” şi poet totodată. Părţile de filozofie şi formule aproape magice, repetitive ca într-o incantaţie-rugăciune, semne ale melancoliei, mai să zic romantice, în volută gotică, simboluri de-a dreptul alchimice, cum ar fi floarea de lotus, deja îl conturează pe Raul Popescu în afara poeziei cu trenă lung minimalistă, ieşind, după Kaddish-ul lui Radu Vancu, la alt liman liric, original şi foarte convingător.
Van helsing, re-cunoscut şi abordat filmic, pictural etc., păstrează la mod declarativ în volum elemente tenebroase, situându-se sub semnul întunericului, de fapt al finalului, oboselii, o melancolie accentuat romantică, dar în formă de magie alb-neagră, moment în care poeziile şi scrisorile bătrânului poet klenke conţin şi proiecţia luminoasă, revelatorie a Verbului, şoptirii, destinului încărcat de latura demonică, într-o identitate amplă, originară. Multiplul devine semnul unei păgânătăţi, din care poetul vechi (cu care dialoghează vânătorul de vampiri, el însuşi vampirizat în ipostaza neagră a eternităţii), presară formule magice, repetiţii de învăluire, care îl contaminează şi pe van helsing, devoalându-i veşnicia sub soarele negru ca pe o tortură, un păcat din care nici erotismul, cu stridenţele evocate, cu gesturile postumanităţii etalate, nu îl aşează decât spre final pe calea purificării, binecuvântării secondate de stază, „linişte”, pacea materiei. Cuvântul, rostit şi scris, se infiltrează prin cămaşa de forţă a goticului întunecos ca să deschidă meditaţia despre tot şi toate, de la timp la bătrâneţe, de la angelitate la momente şi elemente din cotidian, concrete ca un tăiş antiliric.
Raul Popescu, însă, lucrează dublu, cu sacrul pe dedesubt. Mai întâi este alegerea locului, ca în orice hierofanie, în ciuda elementului demonic oficiant:
„lui van helsing îi plăcea să viziteze
noaptea vechile muzee din monte-vale (s. n.)
și credea că numai în întuneric
poți vedea frumusețea culorilor
numai în întuneric roșul devenea roșu,
verdele verde, galbenul galben
deși culoarea preferată a lui van helsing
era, bineînțeles, negrul”.
Spaţiul îngroşat romantic („stau în faţa unei ferestre imense de catedrală medievală”, „dincolo… văd mormântul meu de gheaţă vechi de secole”) nu îl estompează pe cel subtil blagian, monte vale, în care se instalează tocmai revelaţia scrisului, sub patronajul de avatar al poetului Klenke, nu întâmplător alchimist şi bătrân. Că formulele de adresare sunt mai distante din partea lui van helsing versus fraternitatea de întâmpinare epistolară a magicianului de verb în matrice stră/veche, toate ajung şi în registrul ludic, la fel ca multele semne demonice (cum sunt aripile de corb, de pildă), urmate fiind de o stare iluminată, din moment ce prezenţele, oricare, de la poetul medieval la femeia faustică sau motanul îşi mută simbolistica în/spre aria iniţiatică. Iată transmutaţia, accederea celui din urmă:
„uneori
lui van helsing îi creşteau pe spate
două aripi de corb uriașe
faptul excepţional e cel mai firesc fapt cu putinţă
a remarcat într-o seară
motanul supraponderal și negru al lui van helsing
care trezit din somnul lui aproape veșnic
a devenit din ce în ce mai transparent
până când din el n-au mai rămas
decât cei doi ochi aurii
care au început să leviteze
ca nişte mici sori uitaţi
pe un cer noptatic de un zeu distrat”,
„motanul negru și supraponderal dormita
levitând prin aerul stătut al bucătăriei
van helsing ştia că motanul era de fapt
un bodhisattva venit să-i suprime trupul de alabastru
dar până atunci îi va admira superbul somn
sperând ca în acea noapte
frunzele arinului din faţa blocului
să nu foşnească prea tare”.
Tot în registrul ludic, cu rol cathartic în economia negrului simbolic, sunt asemenea alăturări de viziuni magice cu cele concrete, tranzitive. Chiar şi în gestica erotică se strecoară alăturările şocante, materiale, dovezi ale necomunicării afective, neputinţei de a iubi în cadrul damnat gotic, tuşat oniric de alchimistul într-ale cuvântului, Klenke. Totuşi, pe dedesubt e spunerea magică, şoapta făcătoare:
„dragă van helsing am avut un vis în care prima mea iubită avea trei unghii de diamant (element alchimic, n. n.) cu care sfâşia celofanul de pe borcanele cu mătasea broaştei păstrate pentru iernile friguroase când în burgul nostru bătea crivăţul negru (s. n.). în întunericul dormitorului străluceau două inimi de cocostârc. ea le ştergea în fiecare zi de praf şi le şoptea vorbe de neînţeles (a se puncta prezenţa formulelor magice, n. n.), iar eu deveneam gelos. Atunci ea mă ameninţa cu cele trei unghii de diamant, pe care le flutura ameninţător prin faţa mea. într-un astfel de moment m-am trezit. dragă van helsing, iartă-mă dacă n-o să-ţi mai scriu o vreme inimă lângă inimă, sub soarele negru, cu toţi ai noştri. al tău frate, klenke”.
De remarcat faptul că, odată demarat dialogul epistolar dintre van helsing si poetul Klenke, nu se distrug nici momentele de fixare a stării ultime a naratorului, prins în tristeţile (pluralul este semnificativ) lui de vânător vânat, la care se adaugă şi distanţa auctorială:
„ideea unei vieți cu sens (așa cum numai un stoic înverșunat
și-ar închipui că poate exista) îi repugna lui van helsing
a cărui viață fără viață se înșira de la o noapte la o altă noapte
și în care tristețile sale îi apăreau nu ca himere
ci ca lucruri de o concretețe incontestabilă
nostalgia, credea van helsing, este totuși o invenție a memoriei
însă mereu, fără excepție, are acea strălucire crudă și concretă
a ultimului apus de soare din viața unui muribund”.
Aşa, abstractele sunt receptate drept concrete, alăturările sunt contrastante ca să marcheze purul trecut în impur („e noapte/ dragă van helsing, şi doar cei doi îngeri care beau/ dintr-o sticlă de stalinskaya, ghemuiţi în cuibul de cuci/ din vârful plopului înalt, nu au dormit/ în liniştea lucrurilor”), formule magice se reiau ca într-o incantaţie, aparent tenebroasă („inimă lângă inimă, sub soarele negru, cu toţi ai noştri”), dar bagheta magică, încărcată de mister şi melancolie, e cu atât mai provocatoare. Iată un pasaj de asemenea alchimie veche, explicită şi, totodată, rulată hermetic, aşa încât tendinţa de transmutaţie a unui act erotic în act de rostire-scriitură să fie încadrat de iniţiere şi demonism din partea maestrului Klenke:
„dragă van helsing
îţi mărturisesc că în ultimul timp îmi place să înnoptez
în dormitorul conjugal, înconjurat de un întuneric prin
care mişună mii de glasuri din alte lumi cărora, ca un
experimentat alchimist, le cer să-şi spună (s. n.) pe rând
poveştile (s. n.), iar eu le scriu cu o cretă albă (s. n.), folosind
hieroglife şi ideograme (s. n.), pe zidul întunecat (s. n.) de deasupra
patului în care obişnuiam pe vremuri, mai ales în serile
de luni şi miercuri, să fac dragoste cu doamna klenke.
inimă lângă inimă, sub soarele negru, cu toţi ai noştri.
al tău frate,
klenke”.
Tuşat demonic, tot actul epistolar al magicianului devine dramatic, ca şi cum ar trebui să lupte cu obstacolul. De fapt, răspunsul lui van helsing dezvăluie şi filiaţia şi stratul său de adâncime, magică (papirusul străvechi, n. n.), aliaj tot dublu, în care e prezentă revelaţia, salvarea (purificarea):
„stimate poet klenke
posedat şi binecuvântat (s. n.) mă simţeam atunci când
sângele curgea valuri, valuri în jurul meu, sânge de
vampir, de strigoi, de vârcolac, sânge spurcat care
prindea viaţă doar noaptea, dar asta este o altă poveste,
în care eu, fiu de conte, am ales să lupt cu demonii, eu
însumi demon, eu însumi renegat, dar, stimate poet
klenke, asta este o altă poveste, când miezul zilei se
rulează asemenea unui papirus albastru (s. n.) cu marginile
roase (s. n.), eu dorm, iar în somnul meu mă simt
binecuvântat.
al tău veşnic, van helsing”.
Osmoza magiei maestrului cu starea de sfârşit continuu, de nenăscut, înfăşat-desfăşat în întunericul ne/fiinţare a lui van helsing, stabileşte situaţia vânătorului de vampiri, contaminat de vampirism (datorită veşniciei, care nu anulează etapa coagulării, îngheţării, deci şi a lui solve următor). Punctarea stării de melancolie a umanităţii lepădate este, însă, un semnal liric de… actualitate. De aceea, proiecţia din epilog I nu e doar o mostră de lirism pur, pregătit în decursul întregului volum cu o tehnică a aşteptării extrem de bine mânuită, aproape înşelătoare până când ţâşneşte ca o arteziană dintr-un loc uscat, ci şi apogeul unirii în Tot, dar tot sub cupola negrului, ceea ce joacă pentru profani neputinţa, în cele din urmă, a separării, eşuarea, dar aparentă, a alchimistului, în fapt intrarea într-o necesară etapă a liniştii/îngheţului, şi a sensului. Este o întruchipare finală a melancoliei, plictisului acestui van helsing, purificatul impur. În fapt, traseul epistolar l-a condus prin verb, iar el va reveni în veşnicia lui continuă.
Maturitatea (dar şi excepţia) lirică a lui Raul Popescu stă în construcţia de ansamblu a volumului, de la un punct epistolară, dar măiestrit condusă către o distopie poeticească în care postumanul e făcut din dispute pe marginea sensului, adevărului, stării de cădere în plictis, o melancolie aproape letală, dovadă ultimele poeme, le-aş spune cosmologice, în care se strecoară ideea renaşterii, mai ales că avem în vedere un traseu alchimic. Astfel, ultimul moment iniţiatic, în ciuda demonicului şi a stării de kenoză fără divinitate, postumană, grava melancolie sinucigaşă, este cel al purificării prin foc, presărat cu simboluri, şi dintre cele mistice, revelatorii, totuşi:
„dragă van helsing
odată intrat în focul (s. n.) negru, am simţit o melancolică
durere pentru toate care au fost şi vor fi, dar mi-am
smuls inima cu o mână mai sigură decât a unui chirurg
şi am transformat-o într-un porumbel călător
porumbelul nu mai există, doar umbra lui mai poartă
în cioc o ramură de măslin (s. n.), la fel cum şi noi nu mai
suntem decât nişte tuberculoşi cu obrajii roşii
al tău frate
klenke”.
Construcţia de ansamblu este monolitică prin sudarea poemelor, dar şi cu fiecare piesă, cum în fiecare zace un comprimat liric bine plasat/evidenţiat, scos ca într-o secvenţă de film în prim-plan, înrămat într-un moment oniric, mnemotehnic, uneori erotic, dar şi acut meditativ sau paradoxal (de citat adesea). Mă opresc doar la filozofica (în alchimia ei) scrisoare a zisului poet klenke, XLIX, din care nu lipseşte nici micul procent ludic într-o asemenea dezbatere din această agoră lirică, unde se dialoghează… epistolar:
„dragă van helsing
nimic din ceea ce am cunoscut cu adevărat
oricum adevărul este o noţiune mai degrabă alchimică
decât filozofică. în nici un caz poetică. inimă lângă
inimă, poate doar aşa adevărul va căpăta un chip la
care nu ne vom închina şi nici nu-l vom descrie. Doar îl
vom admira în tăcere, în acea tăcere perfectă de
dinaintea unui cutremur sau tsunami. Lumea, dragă
van helsing, este un loc plin de mine antipersoană. Iată
un adevăr. Să nu-l luăm prea în serios, totuşi.
al tău frate
klenke”.
Alcătuit din citate de poeme klenke-inventatul, volumul are o acuitate foarte actuală asupra liricii momentului prin mesajul de dedesubtul notelor, nu întâmplător în italice, note care mai sunt şi de un umor şi o subtilitate a săgeţilor multiplu adresate. Ele cer o lectură separată. Acolo iese postmodernitatea, pusă la vedere, altfel spus, o punere în abis a scrisorilor astfel încât întregul să aibă o vedere din afară, acut critică şi jucăuşă, ocult-dezvăluitoare.
Poeziile din acest volum au o aură de magie incontestabilă, o cantabilitate şi o agresivitate în balans de taumaturg cu „profet”, impun o voce lirică de excepţie.
Raul Popescu, „tristeţile lui van helsing. manual pentru o inevitabilă apocalipsă”, Editura Tracus Arte, anul publicării: 2024, nr. pagini: 96
Cartea poate fi cumpărată de la:
Fotografie reprezentativă: Bryan Rodriguez / Unsplash
scrie un comentariu