„Nu e vorba aici de vreo educaţie anume pe care să le-o fi dat copiilor tăi, ci doar de exemplul pe care ar fi trebuit să-l fi constituit propria ta viaţă.” – Franz Kafka, Scrisoare către tata
În postfaţa acestei scrisori pe care timpul a salvat-o pentru a ne aduce învăţăminte şi astăzi, Ioana Pârvulescu scrie: „Literatura universală datorează tatălui unele din cele mai frumoase pagini, iar scrisoarea lui Kafka este una dintre ele”.
Dar ce fel de scrisoare i-a scris Franz Kafka tatălui său? Cum a fost echilibrată această balanţă fragilă a relaţiei părinte-copil, cu precădere la intersecţia a două lumi care se îndepărtau din ce în ce mai tare una de cealaltă? Educaţia pe care Kafka i-o reproşează tatălui său în Scrisoare către tata (scrisoare reală pe care a trimis-o fără ca aceasta să fi ajuns la destinatar, întoarsă din drum de mama lui Kafka) este singura pe care Hermann Kafka (tatăl) o cunoscuse, poate chiar într-o variantă mult mai dură şi neşlefuită.
Privită prin ochii cititorului de azi, scrisoarea lui Kafka devine, în lumea modernă, un instrument agil de desluşire a unor trăsături, acţiuni şi decizii care ne conturează ca adulţi personalitatea. De o fragilitate firească, Franz Kafka tânăr, copil, descoperă confruntarea permanentă cu străşnicia unui zid de nestrăbătut: tatăl care nu putea comunica decât în singura manieră pe care o cunoscuse. Ironia, aşteptările excesive şi nerealiste, adesea dispreţul nemascat când aceste aşteptări nu erau împlinite, dar mai ales nerespectarea regulilor de către cel care le impune i-au fărâmiţat pentru totdeauna, lui Franz-copil, iluziile faţă de figura părintească a tatălui.
Uluitoare este lumea pe care Franz o recompune la maturitate, prin această scrisoare, lumea pe care părinţii, deveniţi aproape bunici, par să o uite cu desăvârşire. Nu însă şi Kafka. Întocmai ca la restaurarea unui tablou pierdut de secole întregi, scriitorul îşi reconstruieşte minuţios copilăria supusă acestor deziluzii continue. Vom înţelege, cutremurător şi deplin, cât de mari suntem, de fapt, în ochii celor mici şi care este amploarea durerii pe care le-o provocăm ori de câte ori le înşelăm aşteptările. Pentru că dacă adulţii sunt cei care cer şi proclamă că au aşteptări, marile speranţe şi singurele care au, de fapt, legitimitate sunt ale celor mici.
Căci ce mai poate fi reparat acolo unde sentinţa e clară şi spune totul despre efectele unei educaţii în această manieră?
„O altă urmare vizibilă a întregii tale educaţii a fost că am fugit de tot ceea ce, chiar de departe, îmi aducea aminte de tine”, va scrie Kafka, fără să ştie călătoria îndelungată pe care această scrisoare avea să o facă.
Imaginaţi-vă omul-furnică. Cel pentru care propria sa umbră încă are mistere. Aşa arată, uneori, sufletul unui copil care încă nu a desluşit lumea şi pentru care singurele repere sunt cele ale părinţilor care îi sunt aproape. Talpa uriaşului reuşeşte, inconştient, să strivească aceste mistere:
„Şi totuşi nu era nimic inexplicabil în asta: toată gândirea mea se afla sub influenţa ta apăsătoare, chiar şi gândurile care nu se potriveau cu ale tale, mai ales acestea. Toate gândurile mele în aparenţă independente de tine erau de la început apăsate de judecata ta minimalizatoare.”
şi
„Curajul, hotărârea, încredrea, bucuria pentru ceva anume şi pentru toate nu mai rezistau până la capăt când tu erai împotrivă sau, dacă împotrivirea ta putea fi doar presupusă, ea putea fi presupusă aproape faţă de tot ce făceam eu.”
Tatăl-model, tatăl-exemplar, tatăl-miracol îşi pierde strălucirea în faţa acestui Franz-copil care, în dezamăgirea sa, îşi urmăreşte şi înţelege tatăl infinit mai mult decât ar fi fost acesta capabil s-o facă. Tot ceea ce există e filtrat prin ceea ce trece, mai întâi, de judecata tatălui. Chiar dacă nu o numeşte, tocmai această capacitate de a vedea, la maturitate, etapele concrete ale transformării sale din cauza felului de a se comporta al tatălui său, fac din Kafka un martor conştient, abil şi mai puternic decât se imagina:
„Însă pentru copilul care eram eu, tot ce-mi strigai tu era de-a dreptul o poruncă cerească, n-o uitam niciodată, rămânea pentru mine cel mai important mijloc de a judeca lumea, în primul rând pentru a te putea judeca pe tine, şi aici ai dat tu greş cu totul.”
şi
„Când începeam să fac un lucru care nu-ţi plăcea ţie, şi tu mă ameninţai cu nereuşita, evlavia mea faţă de părerea ta era atât de mare, încât nereuşita era inevitabilă, chiar dacă se producea poate mai târziu. Mi-am pierdut încrederea în propriile mele fapte. Eram şovăielnic, plin de îndoieli.”
În Scrisoare către tata, Franz Kafka strecoară, fără să ştie, mesaje salvatoare către cei care nu sunt suficient de atenţi, în prezent, la forţa năucitoare pe care o au asupra celor care le-au fost destinaţi pentru a fi călăuziţi. Pentru că rolul, întotdeauna de îndrumător, niciodată de asupritor, trebuie îndeplinit cu sfială, cu grija celui care nu ştie încă îndeajuns de multe şi niciodată cu siguranţa celui care le-a desluşit pe toate.
Kafka îşi regăseşte sinele, îl recompune, chiar dacă leagă, parţial, şi scrisul de ceea ce a însemnat tatăl său în viaţa sa. Dar e un rămas-bun onest, autentic, unul la care Kafka are drept pe deplin. Direcţia este cea pe care o alege el, independent de ceea ce şi-ar fi dorit tatăl:
„În scrisul meu era vorba despre tine, nu făceam acolo decât să mă tângui pentru lucrurile pentru care nu mă puteam tângui la pieptul tău. Era un rămas-bun pe care-l prelungeam deliberat, de la tine, numai că acest rămas-bun era determinat, forţat de tine şi se continua în direcţia pe care aş fi voit-o eu.”
Şi, într-un final, un mic prinţ îşi întâlneşte propria planetă în univers. Cu o operă maiestuoasă în care nu a avut niciodată încredere, dar care continuă să îşi găsească şi astăzi destinatari. Sute, mii, milioane.
Franz Kafka, „Scrisoare către tata”, Editura Humanitas Fiction, anul publicării: 2016, nr. pagini: 144, traducere: Mircea Ivănescu
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Clark Young pe Unsplash
scrie un comentariu