elefant.ro

1.

Valerian Văleanu i-a spus şoferului gazetei din Mittelstadt: „Opreşte lîngă femeia aia, că o cunosc”.

Erau la Gura Ieudului. Mergea la o întîlnire în Cuhea. N-avea vreme de pierdut.

Bătrîna Ileana a Nucului, de la el din sat, stătea împietrită lîngă bicicleta care avea pană la roată. Peste bicicletă era, parcă prăvălit, un sac plin cu cartofi cumpăraţi de la prăvălia de lîngă podul care leagă Cuhea de Gura Ieudului şi, apoi, de Şieu.

Valerian Văleanu coborî din vehicol, îndreptîndu-se către mătuşa Ileană.

„Bine că ai oprit, Valerian”, se învioră bătrîna. „N-ai a mă ajuta cu nimica. Am trimis vorbă să-mi vină omu’, şi-om duce sacu’ ăsta plin şi bicicleta cum om putea noi. C-aşa-s vremurile. Te văd şi la televizoru’ nost şi te citim şi-n ziaru’ din Mittăl… şi cum îi mai spune. Le zici pă sufletu’ nost şi bine faci. Amu, pînă vine ajutorul, m-oi descărca spunînd ce-am adunat în mine astăzi, cu sacu’ ăsta plin de picioici. Că stau aci lîngă el şi lîngă bicicletă de două ceasuri.

S-o înrăit lumea din cale-afară! Aşa ceva nu s-o mai pomenit, tăt din cale-afară, de cînd îi omenirea. Să nu te ajute nimeni cu nimic… să treacă ca şi cînd nu te-ar observa, n-ai exista. Nu s-o mai pomenit aşa ceva niciodată.

O fost oameni răi şi înainte da’ nu aşa de mulţi ca acuma. Erau buni, săritori, aşa erau mai demult la tot pasu’ la noi în Ieud. Şi probleme o fost, şi foamete, şi boli, da’ aşa cum îs amu, oamenii n-o fost.

De cînd îi pandemia asta, gîndeşti că să tem să să apropie de tine, să te-ntrebe care-i baiu’. S-o schimbat şi ăia pă care-i cunoşteai de nu mai samănă cu ce-o fost. Şi cine ştie ce ne-a mai da Dumnezău, ce a mai veni păste noi. Grele vremuri am apucat de n-am crezut veci c-oi trăi aşa ceva.

Ăia care-o fo răi înainte, că-i cunosc, îs şi mai răi. Pă faţă, în drumu’ ţării îi vezi că să tem de moarte. Da’ cînd îi de murit, tăt mori. Asta o uitat. Acum nu mai moare nimeni de cancer, de inimă, de creier, tăţi îs cu Covidu’ ăsta, toată lumea moare ori crede că moare din cauza lui.

 „Auzi, o murit cela din vale ori ălalalt din deal, precis o avut şi Covid”, aşa zic. Adică-s supărată, nu că stau în drum cu bicicleta şi cu sacu’ de cartofi pă ie, că o făcut roata din spate pană. Aşa, în general, de tăte m-am întristat. Ne întîlnim mai rar şi noi ăştia bătrîni, parcă nu mai îi cum o fost. S-a dus bucuria din oameni. Viaţa s-a dus din iei. Nu le mai place să trăiască, da’ nici n-ar vré să moară. Aşa viaţă nu-i nici o scofală. Parcă-s nebuni cu toţii.

Ăia tineri şi sănătoşi stau izolaţi de ceilalţi. Să nu dea boala cuiva. „Mătuşă Ileană”, o zis unu’ a Ghiorchii, “adică dacă-ţi dau boala, c-aşa zic ăştia, nu o putea sta liniştit cu conştiinţa tătă viaţa, aşé că mai bine nu te ajut cu sacu’ ăsta”. „Adică, măi Petre, să ne ascundem tătă viaţa de un virus, adică unu’ de altu’?”, l-am întrebat. „Aşa om fa”, mi-o spus, „pînă să lămuresc lucrurile”.

Noroc că mai sînt cîţiva în sat, tineri, care o rămas nemişcaţi şi mai ştiu să să strîngă-n braţă chiar şi pă ascunsălea, cum îi Irină nepoată-mea cu bărbatu-so, Vasalie.

Şi-n vremea asta ră şi urîtă, trebuie să să nască alţi oameni, care ar fi altfel ca ăştia, poate ar fi cum eram noi, de-a avé cine să-i înveţe, Valerian. Asta n-o putem şti, or afla-o ăia care să pregătesc pîntru vremurile ce-or veni. Să nu uiţi să scrii acolo în gazeta aia Mittăl… că te-ai întîlnit cu mătuşa Ileană a Nucului, la Gura Ieudului care ţi-a spus că: „Aşa-i lumea de stricată, cum n-o mai fo niciodată”, încheie Ileana Nucului, mai zicînd: „Dacă ai oprit motoru’, vezi dară ce bine m-am uşurat?”.

Era doisprezece octombrie, anul două mii douăzeci, ora nouăsprezece. Valerian Văleanu avea întîlnirea din Cuhea. Pîn-acolo făcea zece minute. Stabilise cu două săptămîni în urmă că va ajunge la timp. Întîrziase. 

2.

La ora 20:00, în seara de doisprezece octombrie, anul 2020, Valerian Văleanu a intrat în casa bătrînească a Moşului. Din tindă, trecînd printre cele două găleţi verzi pline cu apă proaspătă şi rece, a ajuns în camera încălzită a casei.

La două mese din lemn, pe laiţe vopsite în verde, erau aşezaţi cei şapte bătrîni din Cuhea.

„Aproape şapte sute de ani fac toţi, tac şi-l ascultă pe Moş, care-i cel mai în vîrstă dintre ei, are nouăzeci şi şase de ani neîmpliniţi. Multă înţelepciune într-o casă. Adunată la un loc”, şi-a spus Valeriu Văleanu, directorul ziarului din Mittelstadt. Bunicul lui era din Cuhea, de-a lui Foflată. Nu departe de casa Moşului, foflăţenii aveau coasta lor. Bunicul lui a fost tuşer de cai şi şef de vamă la intrarea dinspre Ieud în Cuhea. La ieşire, alt foflăţean conducea vama. În comună nu se putea intra dacă nu plăteai şi nu se ieşea dacă nu mai dădeai o taxă.  

„Aşa a fost de cînd îi Cuhea voievodului Bogdan din Moldova, care de aici îi de loc”, zicea bunicul Foflată.

„Acuma-i mort”, zicea Valerian Văleanu.

„O umblat mult la vremea lui. Cu munca tuşeritului. S-a însurat în Ieud după Ileana Lăpuşan, fată de popă în Botiza. S-o dus pe Valea Someşului la castelul lui Teleki ca administrator de moşie şi herghelie. Moşu’ Foflată vorbea mai cu drag cu caii decît cu oamenii”, îşi încheie gîndul Valerian Văleanu.

A venit în casa Moşului să-i salute pe bătrînii de azi ai Cuhei. La zece seara urma să plece către Mittelstadt.

După ce şi-a scos carnetul pentru notiţe, după ce şi-a primit loc pe un scaun şi a mai căpătat un scaun să-şi poată nota în carneţel, treaba s-a pornit de unde o lăsase Moşul care, aşezat în mijlocul casei, aproape dînd cu capul în tavan, vorbea către adunarea aceea.

„Îi anu’ două mii douăzeci, măi, pă noi în casa asta ne-o uitat Dumnezău. Atîţia ani… că-i greu să numeri pînă la nouăzeci şi cinci fără să te homoteşti, d-apoi să-i şi trăieşti. Da… diec… cheptar am, cămaşă… ia uitaţi-vă, este. Gatii albe sînt, şi opinci, măi, că fără opinci nu-l poţi numi strămoşu’ tău pă Domnul Moldovei, pă Bogdan”, zice Moşul.

„Voi, nici voi, măi, nu aveţi. Tăţi vă îmbrăcaţi ca nemţălăii. De domnu’ Valerian nu am ce zice, trăieşte pîntre ei şi le-o luat portu’, da’ de voi tare aş zice oarice. Da’ tac. Am ochii lăcrămaţi de anii ce-o trecut, de locurile pă unde am umblat ca primar al Cuhei… al vostru, măi. Că nu v-am făcut de ocară ori de rîs nici pîn Capitala Românilor, pă la Bucureştiu ăla comunist. Că aşé o fo vremurile. Da’, măi, ascultaţi aci la ce vă zice Moşu’ şi ţineţi minte, că-n fiecare sară vă spun, poate vă intră-n cap în anul una mie nouăsute şaptezeci şi unu: mă trezăsc chemat la o conferinţă din aia cum făceau ei, comuniştii ăia mari, că şi la ei erau cîţiva oameni mari, apoi oameni mici şi mulţi foarte mici, care aproape că nu să vedeau.

„Poţi nota, Valerian, ori s-o las mai încetu’?”. „Pot, pot, Moşule”, zice Valerian Văleanu. „No aşé… iartă întrebarea da’ să nu zici că nu te-am băgat în samă. Voi, măi, întrebaţi-vă cum poate sta un om mare, chiar tovarăş să fie, cu mulţi mici şi foarte mici. Atuncea se putea, măi. Io am ajuns la adunarea aia ca un Moş opincar, cu gatii, cheptar, cămeşă, clop de-a nost printre costume. Mă plimbam printre ăia mici şi foarte mici ca pîntr-un magazin de haine scumpe şi nemţăşti. Acela îi portu’ nemţilor, numai că io avém gîndu’ mieu cu „Bogdan Voievod” şi umblam pîntre ei căutînd tovarăşii ăia mari. Da’ să vedeţi, măi… şi dumneata, Valerian, ascultă şi notează că n-ai de unde să ştii… Înainte de adunarea aia, m-o chemat doi costumaţi să-mi dea lecţii la Baia Mare, la centru de judeţ, să-mi spună care-i protocolu’, să-mi spună „Măi, Moşule, nu-l respecţi, zbori din adunare!”. „Care adunare, măi, că era o adunătură”, aşé am gîndit, da’ am tăcut că nu eram prost, avém, gîndu’ meu, cînd era de tăcut, tăceam din gură şi ziceam în gînd: „Pîntru tine fac şi tac, Bogdan Voievodule din Cuhea noastră”. Şi pîntru voi am tăcut, pîntru ăştia de la mese şi mulţi alţii care azi nu-s.

Le-am spus la ăia doi care erau secretari la judeţeană: „Amu, io îs tînăr da-s şi primar în Cuhea şi nu-s aici şi n-oi fi nici la adunarea unde m-oi duce să fac de rîs comuna lui „Bogdan, Voievodul Moldovei”, şi nici judeţu’ meu, Maramureşu’ aiesta istoric”.

Ce-o crezut aceia doi, nu ştiu. O tăcut. S-o uitat unu’ la altu’. O dat amîndoi din cap a aprobare. Nu s-o mai temut că-s oarice dizident cum o fost o grămadă în Cuhea şi, voi ştiţi că şi io am fost din ăla, da’ aveam gîndu’ meu şi m-am ţinut de iel.

Am 95 de ani amu, ţînă-mă Dumnezău batăr pînă la sută că nu-i rău. No, aşé m-am dus atuncea la adunarea aia. Cu aprobare şi cu instruire făcută, măi. Cînd eşti primar, treci şi pîn din astea. Şi m-am dus, măi, şi v-am reprezentat şi pă voi. Da’ atuncea cînd a intrat primul ministru, că şi acela a fost, fie-i ţărîna uşoară, parcă o voce din mine mi-a zis: „Moşule, îi lua cuvîntu’ în Sala Palatului”, că acolo a fost conferinţa aia. Vocea Domnului o fost, nu a tovarăşilor de acolo. El le-o tomnit apoi pă toate, cînd în sală era toată lumea. Cînd o intrat cela de era şefu’, ne-am ridicat tăţi în picioare ca să aplaudăm. Nu pă el l-am aplaudat. Aplaudam aşa… sala aia mare şi faină.

O fost 29 de înscrişi la cuvînt, primari şi secretari, şi pînă la orele zece, de la orele opt, o vorbit patrusprăzăce. De la zece pînă la treisprezece ore o vorbit ceilalţi, pînă la 26 deşi o zis cela mare: „Acum merem la masă”. Cinci minute avea alocat fiecare şi atîta vorbea. Ne-am întors de la masă, care mie nu-mi ardea de mîncare. O vorbit şi ultimii 3, pînă la 29, cîţi o fost de tăţi puşi să vorbească. Şi el, ăla mare, Manea lui Mănescu îi zicea, era prim-ministru, să ridică, îşi dă ochelarii de la ochi, stă în picioare cu două hîrtii în mînă, una era aia aprobată de ministru cu cei 29 care o vorbit, şi aialaltă hîrtie era altă listă. În capu’ ei eram io, Moşu’ din Cuhea.

Şi Manea lui Mănescu zice şi propune sistarea şedinţei, că am înlemnit, nu alta. Adică-i gata? Dară n-oi fa de ruşine Cuhea şi judeţu’. Aş fi dat să mă ridic în faţa celuia Manea, da’ el nu să aşeza jos. Aşé i-o dat Dumnezău darul şi zice: „Stimaţi primari şi secretari şi alte organe judeţene, cu acordul vostru, aş dori să dau cuvîntu’ şi unui primar, Deac Vasile Moşu’, Bogdan Vodă, Maramureş”. Am uitat să vă spun. Eram deja Bogdan Vodă în loc de Cuhea, că ne-o ştimbat numele de comună. „Poate ne spune ceva deosebit faţă de cei 29”. Cînd am auzit cuvîntu’ aiesta, m-am ridicat în picioare şi am zis în gînd, adică am gîndit: „Doamne, ajută-mă să nu mă-nburd la tribună”. Da’ m-am dus pîn spate cum eram cu opincile cele care făceau zgomot pă parchet, nu ca pantofii lor.

Am avut un carneţel la care i-am fost zis „agenda Maramureşului”, cu localităţile, şi unde mi-am scris douăsprezece puncte. Şi-am îndoit foile carnetului cînd am ajuns la pupitru. Manea, primul ministru, era în dreapta mea. Amu, cum io eram înalt, îmi da masa pupitrului în bărbie. Să rămîn jos? Să sui sus? Acolo era un candelabru mai să-mi deie-n cap. Da’ cum am fost cu cheptar şi cu cămaşă ţărănească, că era cald în sală, m-am urcat, şi Dumnezău face ca de două dăjete să nu-mi ajungă capu-n candelabru. Îmi pot face capu-n stînga şi-n dreapta. Şi-mi pot pune şi carneţelu’ care era roşu. Şi-mi scot batista din jebul cheptarului şi mă şterg pă faţă, aveam emoţii, şi nemîncat, da’ şi curaj şi putere de la Dumnezău. Cum am fost io îmbrăcat în costum naţional, tăţi m-o filmat, din faţă şi din spate.

M-am întors în diagonală şi am zis: „Stimate domnule prim ministru, onorat prezidiu, dacă i-o filmat, sigur să găseşte treaba asta înregistrată şi să poate verifica, măi”. Şi apoi mă-ntorc cătră sala de nemţi ori ce-o fo ăia mici şi foarte mici, şi le-am zis: „Stimaţi primari, secretari şi alte organe, sînt mîndru că am cinstea să grăiesc în Casa Ţării. Primar cu patru clase primare. Da’ dragostea faţă de ţară îi cît o facultate”. Şi o prins a mă aplauda toată nemţăria aia care era cu muştele pe şepci… că n-aveau căciuli. Toată nemţăria aia s-o ridicat în picioare să aplaude. Da’ îs numa’ cinci minute de vorbit şi aplauzele alea îmi mîncau din ele. Pînă cînd hăhăluiesc aceia mici, să duc minutele. Şi mai apuc să zic: „Stimate prim-ministru Manea, noi cei din nord, nu ne-am încălzit de razele socialismului vreme de 27 de ani da’ nu mă-ndoiesc cînd la cîrma patriei avem cei mai cei fii ai poporului. Este un proverb care zice că-i bătrînesc şi să menţine şi în prezent: „Cei ce îs lîngă foc, să-ncălzăsc”. Eu v-aş ruga pă dumneavoastră cei de la cîrmă, să să tragă aceia, să ne-ncălzim şi noi, ceia din nord”.

Şi prim-ministrul s-o ridicat în picioare, Dumnezău să-l ierte că-i mort, şi roagă: „Stimaţi participanţi, doresc ca să am acordul vostru să prelungim cuvîntul, că-s duse cele cinci minute cîte i-am dat noi şi n-are vreme să ne spună cîte are el pă suflet. Şi m-am dat spre dînsul: „Vă mulţumesc, dumneavoastră. M-oi strădui să vă spun cîteva cuvinte româneşti pă ţărăneşte”. Şi am vorbit 31 de minute.

Şi pă urmă, nu m-o oprit şi nici io nu am stat, am spus în cuvîntu’ meu că doresc Partidului să afume Valea Izei, pă care numa’ Voievodul, cu lacrimi şi cu sudori o dus giugul străinilor, şi-a bunilor, şi-a păgînilor, s-o afume partidul cu trei-patru hornuri, adică mă refer la fabrici, le-am spus, că nu ne temem de poluare, că noi n-avem numa’ fumul de la slănină.

Şi-am mai zis: „Dragi români, că io pă voi vă consider români chiar dacă faceţi parte din alte naţii, toţi care mîncaţi pită coaptă românească şi beţi apă curată ca lacrima, fiţi buni să spuneţi şi să vorbiţi româneşte. Să fiţi români!”. Şi acela, Manea, Dumnezău să-l ierte, s-o sculat în picioare, da’ plîngînd, şi o întrebat nemţăria aia: „Aţi auzit cum să fim? Cum să ne iubim ţara şi neamul?”.

Apoi am fost acasă la el, la primul-ministru Manea, că m-o chemat pe Aleea Primăverii unde locuia, vecin cu Ceauşescu, şi m-o întrebat: „Ce doreşti? Spune tot!”. „Vreu o statuie a Voievodului Bogdan, mărturie pîntru totdeauna, că am fost român, făcută unde-s primar io, adică la noi, măi! La urmaşul voievodului unde mai avem pă Valea Izei încă 50000 de români. Doresc statuia şi doresc hornuri pîntru tătă Valea ceie, şi mai doresc să vă deie Dumnezău sănătate”.

Acela mi-o zis: „Toate, primarule. O să trimit la faţa locului comisie şi o să mărg şi eu”. Eu, cînd o zis cuvîntul ăsta, i-am şi zis: „M-am gîndit şi io să vă fac invitaţie, da’ dacă dumneavostră viniţi la noi, să ştiţi că v-aşteaptă leagănul nostru românesc!”.

Şi apoi am umblat şi pă la alţii şi după ce n-o mai fost nemţăria aia, c-o căzut şi prafu’ s-o ales. O apărut alta din anu’ o mie nouă sute nouăzăci. M-am dus şi pă la ăia care o vinit. Nu-i bai.

Monumentu-i în comună pus la fix 42 de km de Sighet. Voievodul Bogdan călare, alături de cinci nobili, îi din bronz făcut, de un artist care-i fecioru’ de morar şi nepot de morar. Adică tot de-a nost, de pă Valea Izei. Din Năneşti, măi! Şi atîta-i tăt! Da’ o trecut cincizăci de ai de umbletă pînă amu cînd îi la locul lui. De Bogdan Voievodu’ Moldovei şi a Cuhei, zic”.

***

Bătrînii Cuhei erau în picioare. Aplaudau. Dădeau pe gîtlejuri ultimele pahare cu pălincă. Eram la ultimele îmbucături de pită cu slană. Îi dădeau bineţe lui Valerian. Treceau în tindă pîntru cîte o cană plină cu apă proaspătă. Era ora zece din noapte. Se pierdeau pe cărările coastei foflăţenilor. 

„Pă dumneata, Valerian, te-oi conduce eu cu lămpaşu’ pînă unde ţi-ai lăsat şoferu’ şi maşina, ori de vrei, poţi dormi aci pînă dimineaţă”.

Valerian Văleanu era lîngă masină. Şoferul avea motorul pornit.

Moşu’ avea ochii lăcrămaţi: „Să nu uiţi, Valerian, să umbli cu gîndu’ tău întotdeauna. Io aşé am făcut şi pînă amu n-o fo rău, şi moşu-to, Foflată aşé o făcut, asta am mai vrut să-ţi zîc, da’ să fim numa’ noi, nu şi ceialalţi care ştiu mai puţine, că-s bătrîni”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here