elefant.ro

Lansat la Bookest 2019 şi disponibil de saptămâna aceasta în librării şi pe site-ul www.cartepentrutoti.ro, romanul acesta vă readuce în atenţie un autor distins cu Premiul Man Booker, pentru „Io contra Statelor Unite ale Americii”, publicat tot de Editura Litera.

Traducere din limba engleză de Bogdan Perdivară

În vârstă de nouăsprezece ani și cântărind 145 de kilograme, Winston „Duru’“ Foshay trăiește în Harlem, unde rupe oase, împușcă câini și visează să scoată milioane din ideea lui pentru Cap’n Crunch – Filmul, cu Danny DeVito în rolul principal. Cel mai bun prieten al său este un musulman cu handicap care vrea să jefuiască bănci, lumina lui călăuzitoare e o femeie asiatică ex-hipiotă care a lucrat pentru Malcolm X, iar cu soția sa, Yolanda, s-a căsătorit din închisoare, prin telefon.

Este nostim și violent, frustrat și temut. Iar când Winston decide să candideze pentru consiliul municipal, acest roman uimitor devine din amuzant de-a dreptul sublim. Cu personaje secundare extrem de hazlii, Winston Duru’ este o satiră la superlativ.


Un protest satiric, extravagant din inima orașului… Winston Duru’ este o carte amuzantă, iar elocința directă, ireverențioasă a lui Beatty are o forță uluitoare. – The New York Times

Scris cu măiestrie şi teribil de amuzant… Savuros şi memorabil. – The Boston Globe

Orice ar scrie, Beatty nu are cum să te lase indiferent. – USA Today


Fragment

1. Duru’ şi Chisăliță

Când Winston Foshay se trezi pe podeaua unui bârlog de drogați din Brooklyn și‑și veni în fire, nu deschise din reflex ochii, ci strânse și mai tare din pleoape.

În loc să clipească, revenindu‑și treptat în starea de trezie cum ar fi făcut o persoană normală, se ridică în picioare, cu ochii încă închiși, brațele întinse și degetele rășchirate, căutând orbește oglinda de un stat de om pe care o știa pe undeva între canapeaua de piele și lampa cu halogen. Simțindu‑se ca un băiețel ce se juca de‑a baba‑oarba, Winston găsi oglinda, îi atinse ușor sticla cu buricele degetelor și deschise încet ochii; în secunda următoare, căpătă confirmarea felului în care bănuia că arată.

Baba‑oarba care se holba la el avea pielea tăbăcită, fața înnegrită de vipie și inima unui băștinaș de pe râu parcă scos dintr‑o carte de‑a lui Joseph Conrad. Niște peri subțiri și încrețiți îi colcăiau pe bărbie. Riduri adânci de îngrijorare îi brăzdau fruntea. Pleoapele‑i erau căzute, acoperindu‑i pe jumătate ochii. Buzele groase, strânse, nu arătau nici urmă de rânjet sau de zâmbet. Mutra lui Winston era un chip din acela care putea la fel de bine să‑ți ceară banii din buzunar ori să te întrebe pașnic cât e ceasul. Atât de impenetrabilă, atât de plină de răceala inscrutabilă de East Harlem îi era căutătura, încât de obicei nici chiar el nu știa la ce‑i umblă gândul, numai că de data asta treaba stătea altfel. De data asta gândurile îi erau la fel de clare ca reflexia crăpată din oglindă. Duse un deget la gaura de glonț ce‑i sfărâmase nasul, făcând din el un terci albicios de sticlă spartă, și se gândi: „Ciorile astea, n‑ai ce le face“.

Cu doar câteva clipe înainte fusese inconștient ca un boxer alb de categorie grea și, la fel ca respectivul boxer, o rușine pentru rasa lui, așa că parcă nu‑i dădea mâna să se încreadă în aerul aparent nevătămat al oglindirii sale. Se pipăi frenetic, ca și cum ar fi căutat o brichetă prin buzunare, și, când nu găsi nici o gaură de glonț, se izbi bucuros cu pumnul în piept. „Paștele mă‑sii, încă răsufli, cioară.“

Prin micul apartament din Brooklyn mai erau răspândite încă trei specimene de ghetou, nelegiuiți tineri și fără suflare, nemișcați pe unde zăceau, cu gurile căscate și ochii deschiși ca niște statui dintr‑un muzeu de ceară al interlopilor. În încăpere era o tăcere mormântală, dacă nu puneai la socoteală fâșâitul perdelelor zdrențuite lovindu‑se ușor de perete și gâlgâitul continuu al unui filtru de acvariu. Expresia sigură de sine pe care Winston o pierduse cu câteva minute în urmă, cât duraseră împușcăturile, îi revenea iute pe chip. Cuprinzându‑și testiculele în palma stângă, păși spre cadavrul cel mai apropiat, un tip pe care‑l cunoscuse doar ca Pipăruș din Flatbush. Pipăruș era lăbărțat peste măsuța de cafea, cu fruntea odihnindu‑se între bicarbonatul de sodiu și balanța pe sistem metric.

Cu cinci minute în urmă, Pipăruș își făcuse de lucru cu greutățile minuscule, așteptând sosirea cocainei‑bază, în vreme ce‑l făcea cu ou și cu oțet pe idiotul de primar, invitat la o emisiune de radio unde‑și asuma meritele pentru scăderea nivelului infracționalității din oraș. „Primaru’ crede că melodiile cu rimă, cetățenii vigilenți și pedeapsa cu moartea o să‑i oprească pe fraieri să‑și ia banu’. Îmi zici mie, infractor, care aproape am în buzunar diploma de licență‑n criminologie, că un slogan prostesc gen «Poartă‑te frumos, iubește‑l pe Hristos», un polițai pe motoretă și camera de gazare or să‑ți taie gândul? Hai, mă, odată ce‑ai hotărât să treci la treabă ai gânduri berechet. Te strecori sau pe de‑a dreptu’? Zici un: «Ridică aripa, cioară!» ori mai tradiționalul «Mâinile sus!»? Pui țeava la nasu’ unui cioroi, te gândeşti: «În mă‑sa, n‑ar trebui să‑i găuresc tărtăcuța lu’ ăsta», apoi îți zici: «Mi se rupe». Și uite‑așa ai încă două gânduri. Frățică, pedeapsa cu moartea te face să omori mai mult. Îl termini pe vreunu’ şi parcă și simți izul de gaz, așa că ai face bine să nu lași nici un martor. Orice fraier cu o țâră de cuget ar ajunge la concluzia asta. Și dacă orașu‑i așa de sigur, de ce, mă rog, primaru’ umblă peste tot cu nouă gărzi de corp după el? Tot rahatu’ ăsta cu alegerile, total de pomană – dacă delincvența‑i scăzută, asta‑i din cauză că niște negrotei omoară alți negrotei. Ca atunci când rămân aligatorii fără păpică și se‑apucă să‑nfulece alți aligatori și‑n felul ăsta reglează populația.“

Situația lui Pipăruș fusese, într‑adevăr, reglată. În creștet avea o cavitate de mărimea unei găuri de golf, iar din crevasa înnegrită se prelingea o dâră groasă de sânge și creier de absolvent de facultate. Retrăgându‑se din fața masacrului, Winston își supse măseaua, își aruncă o gumă de mestecat în gură și îngână un: „Paștele mă‑sii, ce mă seacă Brooklynu’!“

Când Winston împlinise opt ani, taică‑său îl dusese, împreună cu verii săi cei neastâmpărați, într‑o excursie de o zi la bâlciul din Coney Island. Cadoul lui Winston fusese biletul de intrare la întrecerea anuală de mâncat hotdog. Câștigase aici premiul întâi, însă numai pentru a fi descalificat fiindcă se ajutase la înghițitul crenvurștilor lungi de zece metri cu sorbituri din berea călâie a lui taică‑său. Așa că, în loc să se aleagă cu câr­nați de vită cât să‑i ajungă pe‑un an de zile, căpătase o amendă de cincizeci de dolari pentru consum de alcool sub vârsta legală.

Petrecerea se deplasase apoi spre cortul de spectacole, unde Harry Hortensia, Femeia‑cu‑Barbă, îi lăsase pe copiii ceilalți să bată pas de defilare pe pântecele ei în vreme ce era întinsă pe un pat de cuie. Când îl zărise pe Winston însă, înaintând spre ea legănat și greoi ca un pui de hipopotam, sărise în picioare, îl bătuse râzând pe burtică și‑i oferise băiețelului posac primul sărut din viața lui. În timp ce Salamandra Sam, Băiatul‑Amfibie, jongla cu făclii aprinse, vărul Carl, imitând o gazdă de talk‑show, se tot fâțâia încoace și‑ncolo printre bănci înfigându‑și în mutrele necunoscuților microfonul imaginar și întrebând: „Dacă Femeia‑cu‑Barbă l‑a pupat pe văru‑meu Winston… asta‑l transformă‑n poponar?“ Apoi se dăduse în Gaura Iadului.

Gaura Iadului era un cilindru de metal pus pe verticală care, învârtindu‑se la viteze mari, folosea forța centrifugă pentru a‑i lipi pe cei care se dădeau în el de pereții metalici, cum se lipesc magneții de frigider. Operatorul luase biletul lui Winston și‑i aruncase o uitătură băiatului negru și rotofei, ridicându‑și apoi privirea către cablurile de siguranță ruginite ce‑i atârnau deasupra capului. „Ce greutate ai, copile?“

„N‑am așa de mult, răspunsese Winston cu lacrimi adunându‑i‑se în ochi. Vă rog, domnu’, e ziua mea.“ Și operatorul, încă șovăind, îi făcuse semn să intre. „Ai grijă să te ții departe de ușă. Și voi, ceilalți răhăței cu ochi, să vă așezați de partea ailaltă a lu’ Băiatu’ Buddha, pentru echilibru.“ Winston se lipise de metalul rece, încercând să evite privirile nemulțumite ale verişorilor dornici de senzații tari. „Iote, Winston, curu’ tău gras o să ne‑ncetinească.“ Apoi, cu un scrâșnet pițigăiat, Gaura Iadului începuse să se‑nvârtă, căpătând viteză până ce accelerația îl lipise până și pe Winston de perete. Totul era uitat, iar verișorii țipau și râdeau, strigând la operator să tragă podeaua. Podeaua începuse să se retragă cu un geamăt chinuit, mecanic, și pentru o clipă greutatea lui Winston nu stânjenise cu nimic distracția: stătea lipit de perete ca o muscă strivită, la fel ca și ceilalți. Apoi, aproape de îndată ce‑și îngăduise un zâmbet, începuse să alunece încetișor pe perete, ca o picătură de vopsea. Ce, se și terminase tura? Nu, verișoara Julie era încă la orizontală, dând din brațe ca și cum ar fi înotat prin cilindru. „Iote la Winston, țipa ea, cade, al naibii, ca o pasăre moartă!“ Copiii se învârteau deasupra lui, aruncând o ploaie de insulte spre grăsunul de opt ani prins în vortexul de metal. Winston își adunase din gât niște flegmă și‑o scuipase înspre văru‑său Antoine cel efeminat, capul răutăților. Gogoloiul de mucus stăruise în aer o clipă chinuitoare, apoi fusese azvârlit înapoi, nimerindu‑i pe nas. Râsese până și taică‑său. Pe Winston îl bușise plânsul. Lacrimile nu‑i curseseră pe obrajii durdulii, ci o apucaseră înapoi, pe lângă tâmple, prelingându‑se către marginile urechilor. Sunetele batjocoritoare din urmă cu treisprezece veri înlocuiau acum, în urechile lui Winston, ecourile focurilor de armă. „Să‑mi bag picioarele‑n Brooklyn și‑n voi, negrotei dă Brooklyn!“

elefant.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here