litera.ro

Dialoguri din imediata realitate: „auzeam: e sărbătoare azi, tontule, nu mai citi atât/ și nu mai scrie// schimbam vorba: e păcat să prășești duminica în/ grădiniță, în interior la tine,/ bunicule, nu să citești și să scrii… nu/ mă învăța tu pe mine: lasă fanionul odată și/ deschide bariera, că ne bat/ oamenii.”

O învălmășeală de simțiri ce nu poate fi descrisă decât într-un unic fel: „să ți se așeze sufletul ceață în fața propriilor tăi/ ochi și ceară în urechi, să nu mai știi ce să crezi/ când vezi frunza cum cade, obișnuit și când/ îți auzi în subconștient degetele mâinilor/ pocnind la încheieturi… oho,/ e absolut totul, în lume, de la cel mai,/ până în cel mai,/ o poezie/ care trebuie scrisă…”

O rupere de ritm care separă, în monolog, gândul de cuvânt: „și odată simțeam atunci, în fața/ spectatorilor, părinților noștri, că devenim/ transparenți și că se vede, prin noi, clar,/ mărit, că pe scenă nu mai rămân decât instrumentele/ muzicale, gigantice și mai ales că/ poeziile se/ recită/ singure”.

Teama de-a nu uita ceva sau de-a nu fi fost acolo unde era nevoie să fie: „și numai ce scoteam creionul chimic și/ umezeam câte un loc, pe picioare, pe mâini, pe/ burtă, mă rog, peste tot unde puteam/ scrie, pe mine, să nu uit ce am văzut acolo, repede, în/ transă, ca vis: tranșee, cozi de vulpi la pălărie, gard de/ mărăcini, motani verzi, fanioane CFR nou-nouțe”.

Observând, analizând și interacționând pe diferite niveluri cu lumea exterioară, oameni, natură, obiecte, Liviu Ioan Stoiciu se integrează în context împrăștiind în juru-i capitole ce conțin scene esențiale din propria-i viață, cea interioară: amintiri din copilărie, momente bune, momente proaste sau momente de cotitură. E o luptă între exterior și interior, între a fi și a exista: „aceea e aleea pe/ unde pietrele cele mici se luptă cu/ iarba: jumătate de an învinge/ iarba, jumătate de an înving pietrele cele mici…”

De ce „Stricarea frumuseții”? Cum de se poate numi un volum aparținând colecției „Poeți laureați ai Premiului Național de Poezie «Mihai Eminescu»” așa? Am căutat răspunsul în poezia care a dat titlul volumului și l-am găsit în alt poem: „Nu/ mai am nici un interes / față de mine însumi, m-am plictisit, nu mă mai pot/ surprinde prin nimic, e la mijloc și o uzură/ naturală, căreia ar trebui să i se pună capăt. Mă uit/ deja la mine ca la un altul: ce mai vreau,/ totuși?” [„Mesaje subtile”, publicat în 2010 în volumul „Pe prag (Vale-Deal)”]

Cine este Liviu Ioan Stoiciu? Ne-o spune chiar dânsul: „un exaltat, cu părul albit, care tot așteaptă să/ izbucnească iar zarva… Zavera… Represiunea… Că/ în el există nu unul, ci șaisprezece, douăsutecincizeci, fără/ număr, alți/ și alți indivizi deosebiți, care/ nu se înțeleg nicidecum între ei…” Și ne-o spune și criticul Răzvan Voncu în prefața la „Opera Poetică”, vol. I: „E reconfortant că, într-o lume a simulacrelor și a perdelelor de fum, avem asemenea scriitori, pe care, vorba lui Marin Preda, îi poți crede pe cuvânt.”

Poet optzecist român ce-a debutat în 1967 în pagina literară a ziarului regiunii Bacău, „Steagul Roșu”, Liviu Ioan Stoiciu a avut un destin literar presărat cu multe puncte de suspensie pe care le regăsim în versuri, exact acolo unde trăirea intuitivă, extrem de intensă, are nevoie de trei guri de aer pentru a reuși să-și domolească bătăile inimii. „Primesc/ tot felul de mesaje subtile,/ rar le pot deosebi pe cele venite din viitor de cele/ venite din trecut – și mai rar le pot/ desluși înțelesul…”

La 23 de ani, convins că era un ratat pe toate planurile, a avut șapte tentative de sinucidere, iar în anul imediat următor a definitivat primul volum de versuri. Zbuciumat și atipic, aflându-se mereu în mijlocul răscrucii unităților de timp pierdut, poetul, lăsat într-adins neterminat, și-a purtat mai apoi crucea obligat fiind „să aștepte o/ viață să se întâmple cu tine un miracol și până/ la urmă să nu se întâmple nimic…”

Obsedat de creația literară, melancolic pentru că așa-i șade bine unui poet, singuratic pentru că marile adevăruri se pot auzi doar dacă-i liniște și se pot înțelege doar de unul singur, uneori trist, alteori nefericit, nemulțumit de el și plin de îndoieli, Liviu Ioan Stoiciu este acea voce unică a unei personalități demne, puternice și sensibile deopotrivă. Poemele lui, amețitoare ca și viața plină de suișuri și coborâșuri pe care a trăit-o din plin, au un tâlc pe care poetul ni-l tălmăcește în „un vuiet mare din viitor”: „scrisorile primite sunt cele care contează, nu cele trimise”.

Acest volum este o recunoaștere a unui poet și-un elogiu adus poeziei. Selecția a fost făcută cu grijă, iar poemele sunt aranjate în ordine inversă, din prezent spre debut. Cele 13 poeme aparținând celor 16 volume publicate de Liviu Ioan Stoiciu sunt în forma în care au fost scrise, în original și fără nici o revizuire. O antologie care demonstrează că perfecțiunea e atinsă nu atunci când nu mai este nimic de adăugat, ci atunci când nu mai este nimic de înlăturat. O provocare. Sunt foarte curioasă să aflu ce va urma.

Liviu Ioan Stoiciu, Stricarea frumuseții, Editura Rocart, anul publicării: 2019, nr. pagini: 295

elefant.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here