cronici recomandări

Zeama neagră de la sfârșitul lumii – despre „Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii” de Cosmin Leucuţa

scris de Iulia Stoichiţ

Anul 2021 a fost destul de sărac pentru mine în materie de proză scurtă și/sau roman. Din 82 de cărți citite, doar 20 au fost de proză. Iar una din ele, printre ultimele citite din această categorie, a fost cartea lui Cosmin Leucuța, apărută în 2020, Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii? Singura chestie pe care o știam despre acest scriitor înainte să mă apuc să citesc volumul e că, la un moment dat, prin martie 2018, am avut ocazia să-l cunosc, dar am ratat-o[1].

Proza scurtă e complicată. Nu ai spațiul unui întreg roman la dispoziție să te desfășori, să bagi burți, să trenezi lucrurile. Ori ești memorabil, ori nu ești. Ei bine, pe Leucuța l-am crezut pe cuvânt când i-am citit prozele din Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii?, ceea ce nu e puțin lucru, mai ales că nu prea ai unde să te ascunzi ca narator de proză scurtă dacă ceva nu funcționează în text.

Cu un volum care conține cincisprezece proze mai mult sau mai puțin scurte, acestea prezintă o unitate de viziune, dacă nu și stilistică neapărat (deși există și aceasta, per ansamblu). Îmi place să cred că aș recunoaște o proză scurtă scrisă de Leucuța, chiar dacă nu e semnată, tocmai pentru că ceea ce creează el în materie de personaje, poveste, pacing funcționează atât de bine, ca un ceas elvețian. Mă rog, aproape ca un ceas elvețian, dar o să explic mai încolo acest „aproape”. Ideea este că universurile din prozele sale sunt compacte, bine gândite, ținute în frâu, și din acest motiv ceea ce scrie el este atât de memorabil.

Dincolo de această stăpânire a mijloacelor tehnice, pe mine m-a prins cu subiectele prozelor și limbajul folosit because I’m a sucker for Bukowski style. Pur și simplu, îi place să fie incorect din punct de vedere politic prin alegerea subiectelor, dar și prin stil: ce ar fi o proză scurtă despre filmarea unui film porno total dacă nu ar fi și limbajul adecvat sau o conversație despre cum să frângi inima unui scriitor[2] fără aciditatea lingvistică de rigoare? Această plăcere a lui Leucuța de a se scălda în zeama lumii pe care o experimentează ca narator este palpabilă: o lume a contrastelor evidente, a singurătăților nedorite, a ipocriziilor și standardelor duble, dar și a scurtelor momente de tandrețe, iubire, duioșie care mai îmblânzesc haosul și greața pe care ți-o provoacă această lume în care, de fapt, cu toții locuim.

Scriitorului îi place să se joace de-a șoarecele și pisica cu așteptările noastre despre ce înseamnă periferie, margine (lumpenproletariatul sau lumpencorporația? – vezi cartierele rezidențiale nou construite care sunt mai ghettouri decât ghettourile pentru evrei din Germania nazistă). Nu este de ajuns să fii confortabil în lumea ta aseptică, superficială și lipsită de împliniri reale, corporate from 9 to 5, ceva trebuie să te deraieze și pe tine.

Iar aici intervine vocea narativă a prozelor din volum, care îți dă creierul peste cap cu mind fuck-uri. Povestirea „Supa neagră 2.0” pleacă de la premisa că avem de-a face cu un scriitor cu succes la public și, într-o zi, îl sună editoarea sa pentru a-i spune că a plagiat ultimul roman pe care l-a scris. Cel care a publicat originalul l-a primit din viitor. Plot twist­-ul rămâne să-l aflați citind volumul. Ceea ce mi s-a părut intrigant e faptul că într-o narațiune despre scriitori și lumea lor sunt plasate speculații SF, ducând-o spre o zonă de absurd care te face să-ți dai ochii peste cap, mai ales că se vrea o narațiune realistă. Aș putea să mă dau peste cap și să spun, mai ales că am predat fantasticul la clasa a 10-a recent, că, de fapt, aici era miza, într-o povestire stranie, dar fix asta e problema când amesteci două categorii estetice cu reguli distincte, care cer pacte diferite cu cititorul: o să iasă o glumă. Elaborată, nimic de comentat aici, dar tot o glumă. Dar unii dintre noi avem nevoie și de așa ceva.

Mind fuck­-ul meu preferat se află în textul „O mică problemă”. O soție primește o scrisoare de la amantă, în care îi spune că soțul o înșală. De aici, o proză exploratorie despre cum Andreea, soția, împreună cu Cristina, colega de serviciu și prietena ei, disecă firul în patru în legătură cu motivele pentru apariția acelei scrisori și posibilitatea ca George, soțul, chiar s-o înșele. Vă spun doar că pentru asemenea femei s-a inventat sintagma „cute, but psycho”.

Problema este că se simte când se dă mare cu câte o chestie. Nu că Henry Miller nu era extra-narcisist și egocentric, ca orice scriitor american cu suflu și cojones care se respectă, dar uneori chiar îți mai dai ochii peste cap ca cititor, cum am făcut eu când, în discuția dintre narator și Petronela din „De vorbă cu Petronela – partea a doua”, naratorul îi cântă osanale lui Schiop cu romanul Soldații. Poveste din Ferentari. Într-un fel, se laudă subtil în tot volumul pentru faptul că poate să scrie și așa, poate să facă și asta, poate să invoce referințe ale anilor ’90, poate să scrie și o scenă în care se moare într-un film porno, ca să aibă un motiv să folosească primele cinci episoade din Breaking Bad.

Dar această doză de autosuficiență a scriitorului vine în urma faptului că scriitorul chiar se simte ca peștele în apă atunci când scrie proză așa cum vrea el s-o scrie. Pe undeva, aș zice că există o plăcere aproape masturbatorică de a scrie cum își propune el și, evident, limita e doar creierul său. Știe că s-a antrenat pentru asta, știe că-i iese și asta e tot ce contează (Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii? este a patra sa carte). Acum nu-mi rămâne decât să aflu dacă chiar e atât de bun Laptele negru al mamei pe care mi l-a lăudat Andrei Mocuța.

Și, pentru că nu știu cum să închei într-o manieră mai hardcore de atât, o s-o dau în direct: dacă bărbatul Cosmin Leucuța fute la fel de bine pe cât scrie, soția sa e foarte norocoasă.     

Cosmin Leucuța, Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii?, Casa de Pariuri Literare, anul publicării: 2020, nr. pagini: 271


[1] Alt scriitor, Andrei Zbîrnea, lansa pe atunci, la librăria Humanitas din Brașov, volumul său de poezie Turneul celor cinci națiuni, și convenția inițială a fost că vorbesc la lansarea sa, pentru că asta fac prietenii. Nu am mai vorbit because life happened, dar mi-a povestit pe urmă cum acea lansare a fost dublă, Leucuța fiind al doilea autor.

[2] O să vă stric surpriza și o să vă spun că în două moduri poți frânge inima unui scriitor: 1. Îi spui că nu are pic de talent, de fapt (răspuns care se află în textul din volumul lui Leucuța); 2. Îi spui că sentimentele nu sunt reciproce când îți declari iubirea (eternă, evident!) față de scriitor (asta e bonus, de la mine putere). Pe cei mai mulți o să-i doară prima, pentru că, deep down, știu și ei că n-au talent, dar ăsta e singurul atribut care îi face speciali.


Puteţi să cumpăraţi cartea de la:

despre autor

Iulia Stoichiţ

Iulia Stoichiţ e reală, plictisitoare, narcisistă (ca orice persoană care scrie) şi uneori îi lipseşte simţul umorului. Ea nu se descurcă la capitolul (meta-)prezentări scriptice. Nu-şi dă seama ce şi pentru cine contează aceste informaţii. Contează că a studiat 5 ani la Facultatea de Litere din Braşov, cu tot cu masteratul (celebrul program de masterat Inovare Culturală, ştiut şi ca Scriere Creatoare pe vremuri)? Contează că la un moment dat ar trebui să termine şi doctoratul la care s-a înscris la aceeaşi facultate? Contează că a tradus un volum de poezie, Pink Pong, din română în engleză şi viceversa, în timp ce era scris? Contează că scrie cam de 13 ani? Contează că are cea mai mişto zodie – Gemeni – şi nu pentru că e şi zodia lui Donald Trump? (ştie că toţi zic asta despre zodia lor). Poate că da, la nivel individual. Poate că nu, raportat la o scară mai largă. Pentru mai multe detalii, fie aşteptaţi ca Iulia Stoichiţ să moară (iar asta e o certitudine), fie să devină câtuşi de puţin relevantă (şi neridicolă) în lumea literară şi/sau academică (gradul de incertitudine creşte în acest caz). Sau o căutaţi la adresa de e-mail: iuliastoi@yahoo.com sau pe instagram, cu numele, că username-ul e prea complicat (nu mai suportă facebook şi de-aia nu l-a menţionat).

scrie un comentariu