Să ne imaginăm că atmosfera agoniei și a extazului sexual, așa cum este ea înfățișată de Anaϊs Nin (în jurnalul necenzurat, Incest) se suprapune peste universul subteran al lui Chuck Palahniuk, în Fight Club, un universal luptelor clandestine, care au loc în tot felul de baruri, după ora închiderii și ale căror organizator este un personaj enigmatic și problematic, un bărbat pe nume Tyler Durden.
Și, dacă acestei îmbinări îi este imprimat tonul obsesiv, adesea analitic, anxios și interogativ al Jurnalului unei fete greu de mulțumit, scris de Jeni Acterian, cred că ne putem face o idee despre atmosfera poeziei scrise de Antonia Mihăilescu, în volumul ei de debut, Note din secolul kitsch.
Note sau notații de un cinism uneori disimulat, alteori exasperat, conferă acea senzație de crepuscul al unei lumi create parcă printr-un dicteu automat, la rândul lui, ratat. Impresiile devin repudieri transpuse în cuvinte care supurează, la tot pasul, în urma pierderii într-o realitate aglomerată, unde se asistă la cosmetizarea putregaiului și comercializarea/negocierea emoției, la persiflarea unei lumi puse în scenă după regulile degringoladei urbane și tehnologice. Toate acestea, mai apoi, sunt filtrate prin metabolismul unei imaginații care a devenit cutia de rezonanță a spleen-ului existențial.
Vintilă Mihăilescu, în unul din articolele sale, intitulat Muzeul kitsch-ului?, ne vorbește despre cum este reprezentat și receptat kitsch-ul, în cazul unor obiecte de uz comun și constată, într-o notă jovială, plină de uimire și cutremur, că își va aminti vizita la acest muzeu ,,ca pe o experiență live a kitsch-ului românesc…”[1]
Așadar, parcurgând textele din volumul Antoniei, am avut prilejul să particip și eu, la rândul meu, la experiența live a manifestării kitsch-ului în orice moment și context din cele patru părți ale cărții, intitulate hachiko, corpus diaboli, post-restant și crăciun negru. Părți care ilustrează cât se poate de intens acele zone crepusculare dintr-un imaginar al terorii și recluziunii, unde blândețea planează în nebuloasa decepțiilor, iar atunci când apare, copleșită de spaime, este corozivă, acidă, neobișnuită cu aerul tare al mărturisirii sincere.
Orașul, spațiul predilect al acestor confesiuni în alertă, pare desprins dintr-un circuit al ludicului întunecat, al întâmplărilor de un insolit macabru, unde eleganța apare palidă, decupată din cartoane umede și mizere. Asistăm la proiecții spectrale ale unui urban stăpânit sau reconfigurat conform unei topici anxioase, scena unor ,,comedii ale dezagreabilului”[2]: ,,la 19 ani știi totul. orașul nu e în toată firea nu-i merg rotițele rondul de flori clocește pui de zombie// vine un moment în care frica pune resturile pe categorii” (moartea căutare avansată).
Pe de altă parte, în acest univers persistă senzația de glamour[3] social în care, parcă, gesturile se consumă într-o atmosferă de o lentoare sclipitoare, unde, într-un joc al aparențelor și al rupturilor discrete, realitatea devine curgătoare ca o substanță cremoasă: ,,printre degete se prelinge substanța cu sclipici stil cremele din sephora la prețuri cu două zerouri// mâinile tale pe geam și pe pernă bălți mici se convertesc în pete și mai mici supte de pânza în culori moarte gen mozaicul comunist în baia cu oglindă zic printre dinți” (no clear mind) Consumarea sau ratarea unei apropieri produce efectul dezorientării în timp și spațiu sau în propria corporalitate.
Atunci când candoarea este suprimată, lipsa ei devine o carceră pentru sentimentele reconstituite cu ajutorul pixelilor. Astfel, decepția ia locul insolitului, virtualul acaparează realul care, trecut de partea iluziei, devine un instrument de tortură a simțurilor: ,,după ce mori îngerii facebook salvează raiul are flori din pixeli…// pădurea se lipește cu superglue cum lipești tu posterele cu sinucigași de pereții din dormitor bei din termosul imprimat cu fața ascunsă-n părul roșu// ce excitant e totul ce moarte în jur of amazonia (of antonia)” (surâsul amazoniei). În panorama deșertăciunii glamour, prezentă în aceste imagini, kitsch-ul nu își lasă imediat amprenta asupra unei lumi obiectuale, străfulgerate de puseuri de creativitate. Mai mult decât atât, kitsch-ul înlocuiește atât realul, cât și simțul realului. De aceea, m-am întrebat dacă în cazul de față pixelarea nu se dorește a fi o retușare, o fardare arealului, tocmai pentru a apărea într-o perspectivă insolită sau, prin această pseudo-reîmprospătare a realului, se urmărește decăderea, în cele din urmă, falsificarea sa?
Uneori, kitsch-ul își lasă amprenta asupra anumitor acțiuni aparent banale, însă necesare, prin care corpul încearcă să evadeze din realitatea intimă, bruiată uneori de propriile frici sau incertitudini adolescentine. Când, în cele din urmă, corpul se abandonează unor gesturi de revoltă înscrise în linia absurdului de situație, imediat urmează plonjarea acestuia în miezul arzător al unui univers sub presiune, care stă sub zodia obsesiei, acest pat al lui Procust al simțurilor: ,,trezirea o cărămidă atârnată de cap. obsesia față de facebook îți întoarce stomacul pe dos… taie-ți unghiile pe balcon fă-ți un tatuaj cu cea mai indecentă fantezie rade-te în cap șterge-ți contul de facebook și tinder întinde-ți mâinile pe pereți// aruncă-te în oala fierbinte de afară respiră respiră” (social media).
Pe de altă parte, prezentarea acestei realități derizorii, anoste, sporește senzația de manifestare a unui kitsch tentacular întrezărit prin flash-uri ale unei notații febrile, de o lapidaritate ascuțită de simțurile care, la cel mai mic contact cu realul, se scurtcircuitează: ,,zăpada se topește repede. Ca o mașină de formula 1 intră în memoria activ-pasivă aștepți să răsară iarba// strănuți tare și orașul ăsta înghețat își pierde capul pierzi și tu câteva ore le găsești în fața laptopului alertă la metrou alertă la aeroport poliția deschide focul// îți iei pijamaua o armură roz pe buzunăraș e scris neglijent numele lui numele ăla îl faci apă de closet” (utilități comune). Ai senzația, pe măsură ce înaintezi în lectura textului, că brevilocvența notației incisive îți iese în întâmpinarea privirii și a simțirii sub forma unui tăiș care sfâșie pânza de aparențe a unei lumi tehnopate și sociopate.
Nu atât pe culmile disperării, cât pe disperările culmilor se manifestă această senzație de tehnopatie sau de acaparare/stocare a realității în fișierele cotidianului online-ului. În cadrul tehnopatiei persistă o anumită apatie a vieții trăite/închise în (scurt)circuitul serverelor lipsite de empatie. Bulversat, dai scroll până ajungi să fii înconjurat de elemente din recuzita artificialului. Are loc un spectacol al simțirilor epuizate, al gesturilor epurate de orice finalitate, a întâmplărilor sau actelor fără semnificație, ajunse la o epuizare existențială cuprinsă de edulcorare amară: ,,la trei te trezești cauți parola de la calculatorul creierului cauți printre sinapse e începutul unui mister treci de inimă treci de inima inimii e acolo multă informație reziduală decât dragoste” (singură acasă).
Nevoia apropierii sau a cunoașterii celuilalt apare ca un supliciu în care sensibilitatea Antoniei devine un teritoriu al extinderii domeniului luptei cu proprii demoni rebeli: ,,rupi carnea de pe oameni. imiți viermii insomniaci ascunși sub maldărul de lucruri aruncate în stradă//… și peste tot e senzația aia de bibliotecă au nevoile lor personale deschizi cartea carnea geme// durerea e mult mai dulce decât nepăsarea cineva observă corsetul și vomită nu te mai poți întoarce să nu vezi” (corsetul de ghips)
În această poezie se realizează trecerea de la corp la experiența corporalității. Astfel, corpul biologic, menținut într-un anumit ceremonial al intimității, va fi separat de corpul integrat în societatea bulversată, unde intimitatea devine un spațiu al zgomotelor și al spasmelor. Corporalitatea nu mai este percepută, neapărat, drept un tot unitar închegat, căci, în cadrul ei, corpul este prins în continua sfâșiere dintre forme și contururi, urme și umbre, tăceri și uimiri, culori și sunete de o stridență inaparentă: ,,urme pe parchet după baie. de la tine și la alții apar nu ești sigură dacă ți-e frică de asta când îți vezi în oglindă ridurile ca niște ciuperci după ploaie…// haină după haină culcuș de viermi plin de culori” (haine cu mai multe culori).
Corpul intim își devoalează experiențele și trăirile personale, departe de lumea dezlănțuită, în propriul spațiu securizat al unui sine stabil. Corpul kitsch este integrat în societate și mediul online, acceptă și se integrează în lumea dezlănțuită, își persiflează experiențele și trăirile personale, se (dez)integrează într-o corporalitate instabilă, compusă din măști de rictusuri, dincolo de care chipurile dau în clocot.
[1] Vintilă Mihăilescu, Muzeul kitsch-ului?, în revista ,,Dilema veche” disponibilă pe site-ul: https://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/muzeul-kitsch-ului.
[2] Susan Sontag, Împotriva interpretării, trad. de Mircea Ivănescu, Ed. Vellant, București, 2016, p. 141.
[3] ,,glamour s.n. (americanism) farmec” (DEX online) sau ,,Glamor (US) – style, attractiveness” https://www.wordreference.com/enro/glamour.
Antonia Mihăilescu, „Note din secolul kitsch”, Editura Tracus Arte, anul publicării: 2020, nr. pagini: 80
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Siora Photography pe Unsplash
scrie un comentariu