Dacă memoir-urile au puterea de a mă emoționa profund prin autenticitatea trăirilor, de regulă traumatice, la care mă simt expusă, distopiile mă pun într-o stare de disonanță cognitivă și afectivă, prin revelarea unor universuri, în multe cazuri sumbre, funeste chiar, care, deși sunt (doar) ficțiune, au capacitatea de a-mi stârni reflecții despre posibile disoluții ale lumii și ordinii așa cum le cunosc acum.
O distopie ce mi-a provocat, deopotrivă, ambele tipuri de stări s-a dovedit a fi romanul „Copiii Ecosistemului”, al tinerei autoare Ilinca Mănescu. Solidele sale cunoștințe medicale – este absolventă a Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila” – au fost valorificate cu succes (și talent!) într-o scriitură care are forța de a neliniști, provoca și emoționa, în același timp.
Distopie ecologică, cu accente queer, „Copiii Ecosistemului” este un roman de pionierat în literatura română contemporană, fiind asumat de o scriitoare, ea însăși, de factură queer. Ideologia queer („queer” înseamna „ciudat”), deși diferită, este asociată frecvent LGBT, promovând lipsa normativității în practicile și orientările sexuale.
„Copiii Ecosistemului” zugrăvește un univers post-apocaliptic, aflat sub controlul unei entități superioare – Ecosistemul Autonom – instanța normativă, cu drepturi depline asupra entităților ce o populează, luxili și non-luxili, dar și cu influențe asupra mediului: coloniile de nevertebrate au rol în peisajul arhitectonic, formând structuri aerate, ce pot compune birouri-bule pentru angajații Agenției de Publicitate a Pluricelularei, pereții gelatinoși se deschid prin comenzi transmise telepatic, dalele sunt cinetice, particulele de carbonat de calciu filtrează lumina, ajungând pe suprafața Pământului la intensitatea considerată optimală și totul poate fi localizat și controlat prin Rețeaua Telepatică.
În acest univers implacabil, Nora, copywriter la Agenția de Publicitate a Pluricelularei 451, are misiunea de a promova beneficiile bioluminiscenței, produsă prin realizarea unui implant special creat de Ecosistem în acest sens. Pe lângă beneficiile de ordin estetic, propaganda Ecosistemului acreditează și ideea unor beneficii de ordin medical. Romanul debutează chiar cu expunerea a trei studii de caz – pacienți implantați – ale căror simptome prezentate într-o manieră grotesc-amuzantă au rolul de a ne introduce, fără niciun avertisment prealabil, în acest univers distopic.
Pe măsură ce apar noi informații despre efectele implantării, cu care Nora se confruntă în calitate de pacient, în viața ei apar, cumva simetric, și scurt-circuite de tip emoțional. Există o impecabilă logică narativă a romanului, care asociază universului exterior terifiant trăiri interioare nu mai puțin distorsionate. Anomaliile exteriorului par să găsească un corespondent pe măsură în viața interioară a Norei, confruntată cu întrebări despre propria persoană, despre iubire, despre viață. În acest periplu hipnotic, autoarea ne revelează, cu brutalitate, flash-back-uri șocante despre abuzuri și traume din copilăria Norei, care conturează o personalitate la limita verosimilului, dar avidă, mai presus de orice, de iubire.
Finalul romanului se poziționează într-o deplină simetrie cu debutul, prin discursul aceluiași profesor-cercetător vocațional de la început care propovăduiește, apoteotic, triumful revoluției distopice, uniunea în materie și spirit la care au ajuns pacienții prototipali ai Salonului Zero, „ce vor reprezenta modelul și țelul personal al fiecărui pre-luxil și luxil din comunitate”.
Exercițiul lecturii acestui univers distorsionat, cu imaginarul oarecum malefic, pe alocuri de nuanță patologică, nu trebuie să umbrească superba metaforă a personalității ce se nutrește din iubire și care are nevoie, pentru a se dezvolta, de iubire.
Divizarea societății Ecosistemului Autonom în luxili și non-luxili, ca și efectele de marginalizare și anatemizare ce o însoțesc, m-au dus cu gândul, inevitabil, la actuala divizare a societății, provocată de convingerile pro și anti-vacciniste, tot mai vehement exprimate.
În acest context (pandemic și nu numai), proza Ilincăi Mănescu mi se pare un admirabil act de curaj, deopotrivă literar și narativ, dar și un exercițiu de imaginație pe care e bine să-l realizăm, preventiv, periodic.
Ilinca Mănescu, „Copiii Ecosistemului”, Editura Nemira, anul publicării: 2021, nr. pagini: 192
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă: Peter Scherbatykh / Unsplash (crop)
scrie un comentariu