În 2017 Cristina Stancu debutează la editura Tracus Arte cu volumul „teritorii” în care explorează, într-adevăr, multiple teritorii cu scopul, cel puțin aparent, al auto-cunoașterii, spațiile analizate fiind adesea senzoriale — ce devine esențial este relația dintre sine și celălalt, o componentă importantă fiind tehnologia și impactul ei asupra imaginilor invocate de poetă. Întâlnim aici punctul sensibil unde se încrucișează nevoia de căldură umană (autentică) și răceala unei lumi în care tehnologia și știința s-au strecurat decisiv.[1] În 2021 apare la Casa de Pariuri Literare cea de-a doua carte a sa, „apără pe cineva de tine”, care, din unele puncte de vedere, pare a fi o continuare a demersului început în prima sa carte, o continuare a traversării multiplelor teritorii.
apără pe cineva de tine ne sugerează, de asemenea, un posibil răspuns la relația dintre sine și celălalt, o readucere în prim-plan a răcelii și spațiilor aseptice pe care poeta le-a investigat inițial în cartea sa de debut. Aici avem de-a face cu un monolog care începe pe prima pagină și se termină pe ultima, poemele nu pot fi separate și nici discursul nu poate fi desfăcut în bucăți. În acest sens, cartea funcționează ca un întreg. Adevărata dificultate este de a încerca să o citești fie dintr-odată, fie pe bucăți: pentru că ruperea de ritm a cititorului ar putea să dăuneze însăși experienței cititului, dar, cu toate astea, a duce la capăt textul dintr-o suflare se va dovedi, din nou, anevoios.
Cristina Stancu își pune astfel cititorii în dificultate tehnică și emoțională. Asta aduce un plus „extern” lecturii, fiind în sine admirabilă elocvența și fluiditatea textului, acest discurs continuu despre sine și relația cu ceilalți, despre tehnologie, spații reci (trei teme explorate și în teritorii), inteligență (umană și artificială), viață reală și palpabilă, scenarii post-apocaliptice și imersări aproape superficiale în cotidianul vieții:
„încerc să demonstrez că nu contează ce trăiești/ dacă primești mereu impulsuri despre realitate” (pag. 46)
Este deosebit de interesant acest detaliu. Relația cu realitatea exactă pare a fi una care nu mai poate fi pusă în termenii necesității; cu toate astea, poeta nu vede totul de la distanță. Nu s-a transformat în robot, nu s-a metalizat, ca să folosim un termen propriu Ligiei Pârvulescu din translucid[2].
Astfel că, deși nu putem vorbi despre o distanță de facto pe care poeta s-o poată lua față de realitate, se simte aici o răceală mimetică (aspirând spre ceva structural) cu privire la viață și toate aspectele ei:
„sperăm toți că o teorie cuantică ne va explica/ în cele din urmă magnitudinea durerii/ relevanța ei pentru construcția autostimulată” (pag. 11)
Avem de-a face cu o inteligență rece care jonglează cu referințe și numere concrete, în care primează atracția tehnologică și științifică. Poate că putem vorbi despre o zonă a stăpânirii propriilor senzații și a conștiinței, înăbușirea emoțiilor și cucerirea spațiului pentru însăși putința acestui discurs rece, dar fervent – datorită fluidității și a consecvenței transmiterii mesajului, dar și a preocupărilor obsesive:
„de vină e spațiul imposibil unde am fost plasați/ vreau să-mi explic imaginile din cap, modul în care senzațiile/ se concretizează și dispar ca într-un test de trafic animal stimulat” (pag. 18)
Este fascinantă disonanța dintre răceală și căldură, poeta țesând rațional un spațiu inert și rece, dar în care se strecoară încă amintirile (ca și în cartea sa de debut) și poate chiar o nevoie de a vorbi despre lucrurile non-constitutive zonei „safe” tehnologizate. Încă din titlu avem un apel nu la identitate, ci la relaționare și dispunerea în lumea emoțiilor: deși nu e prezentă o luptă aici, se stabilește o duplicitate nedefinită.
Și în apără pe cineva de tine avem de-a face și cu teritorii — cadrele se schimbă treptat, uneori simțim că aproape ne putem situa spațial și temporal undeva în poezia aceasta (când vine vorba despre personaje și lucruri concrete), dar curând suntem (din nou) scufundați într-o dimensiune mai mult sau mai puțin probabilă, cu presupoziții mai mult sau mai puțin posibile:
„am vrut mereu să devin un receptor mecanic de ultimă generație/ ura din bocceluța radioactivă e despre a face totul pentru ce m-a salvat” (pag. 14)
Cu toată dimensiunea sa science-fiction, cartea-monolog/discurs a Cristinei Stancu pare a avea la bază o revoltă aposteriori față de lumea reală din care evadează (sau pe care o privește) prin intermediul proiectării spațiilor sterilizate, tehnologizate, inteligente și lipsite de emoția distructivă. Revolta și dimensiunea politică a cărții se întrevăd tocmai aici: realitatea în sine este defectuoasă din pricina experiențelor și a oamenilor. Cu alte cuvinte, nu avem de-a face cu o inadecvare sau durere intrinsecă față de lume (ca în neajunsul de a te fi născut al lui Cioran), ci cu o reacție post-experiență, aici inserându-se lesne elemente mai mult sau mai puțin subtile care atacă violența și atrocitățile, rasismul, poluarea, degradarea planetei ș.a.m.d. Poeta are nevoie de o reducere sau înălțare la un alt tip de „existență” pentru a putea rula toate aceste experiențe într-un mod non-distructiv și non-disruptiv, evitând temeinic domeniul insuficienței (ca portal, discurs sau concluzie):
„și despre corpul uman devenit obiect/ stabil abia în stadiul de cadavru” (p. 22)
„când se lipesc de obiecte reale, activitățile alese ca fundal banal
pentru gânduri, nevoia de sentimente puternice pentru a distinge
încă ceva despre mine, a nu mă putea separa de locurile unde
am reușit să respir, cicatricile nu transpiră fiindcă nu mai au
aceeași structură, am visat că munca noastră era să dormim în
fiecare noapte în mijlocul apelor, înregistrarea ar reda sunetul
sacilor de gunoi căzând prin ghenă timp de 24 de ore, păsări fac
infarct în zbor și stolul cade în centrul orașului” (pag. 7)
„apără pe cineva de tine”, Cristina Stancu, Casa de Pariuri Literare, anul publicării: 2021, nr. pagini: 64
[1] Despre „teritorii” am scris mai amănunțit aici: https://ramona.boldizsar.ro/teritorii-cristina-stancu/
[2] Primul roman al Ligiei Pârvulescu, apărut la editura Litera, în colecția „Biblioteca de proză contemporană”. Metalicii sunt aceste personaje/persoane care au în componenta lor ceva neomenesc, metalic, cu care fuzionează și datorită cărui aspect și „evoluează”. Aceștia sunt însă mai reci, mai inteligenți, lipsiți de emoție și, într-adevăr, logici/raționali așa cum ne-am aștepta noi oamenii să fie un android.
E interesant și faptul că presupozițiile androginului din romanul Ligiei Pârvulescu s-ar potrivi cu esența poeziei Cristinei Stancu.
scrie un comentariu