O dublă surpriză splendidă a fost întâlnirea cu „Într-o lumină aurie” de Sergiu Vaida: cu poezia în sine și cu poetul orădean despre care nu știam absolut nimic.
Născut în 1957, poet și gazetar, s-a stins din viață în 1997 fără a fi publicat poezie. Cu toate astea, aflăm din introducerea scrisă de Alexandru Seres că ar fi spus în stânga și-n dreapta că a trimis pe la edituri diverse manuscrise — mi s-a părut interesant aspectul ăsta autobiografic și l-am citit într-adevăr într-o notă gazetară (m-a și distrat, dar m-a și întristat, ca să fiu sinceră). În 1997 aveam patru ani și nu știam că într-o zi o să citesc poezie postumă și o să mă gândesc cu regret la toți acei poeți și la toate acele poete care au scris și nu au văzut lumina tiparului. Cu toate că îmi dau seama că se poate cădea ușor în dramatizare aici. Neîncrederea în viața veșnică sporește dorința ca autorii să fie publicați în timpul vieții — dar chiar dacă spiritualitatea persoanelor ca mine ar fi mai „bogată” în semnificațiile vieții de apoi, acest aspect ar rămâne în continuare unul cel puțin nostalgic. Privești această bucățică biografică cu oarecare tristețe: cum ar fi fost dacă? Așa că am navigat melancolică pe versurile lui Sergiu Vaida care sunt foarte bune, de multe ori cu turnuri nebănuite, cu siguranță confundabile cu o poezie pe care am fi scris-o chiar astăzi.
Dacă vă place site-ul citestema.ro, ne puteţi susţine aici:
Are un imaginar foarte puternic care mi-a amintit de impresia întunecată pe care mi-a oferit-o și poetul simbolist Maurice Maeterlinck cu serele sale calde — cu toate că nu de sere calde trebuie să ne ferim sau înfricoșăm în fața poeziei lui Sergiu Vaida. Demonii lui au poate mai mult de-a face cu frica, umilința, seducția și „ticăitul care te trezește din mers la ferestrele luminate/ a cui moarte răscumperi cu trupul tău. sandaua ruptă/ și pragul prăbușit și nările calului.” Amestecă ușor anxietăți și pur și simplu înfiorări (multe dintre ele general-existențiale, altele probabil mult mai personalizate) cu elemente care țin de natură și animale.
Cartea e împărțită în trei: Adio domnule Candide, Câmp deschis și Alte poeme, și în fiecare dintre ele am simțit acest fir comun întunecat amestecat cu ceea ce numim identitate sau căutare de sine. Nu cred că ai de unde să știi cine e Sergiu Vaida în poeziile astea — și poate că, în definitiv, nu asta contează, dar ești transportat prin diverse scenarii identitare și chiar raportări surprinzătoare, seducătoare întoarse când spre sine, când spre lume. Personajele feminine apar cel mai adesea seducătoare și/sau înfiorătoare, ca o secvență în care bărbatul se strecoară tiptil în casă noaptea, după ce a absentat nemotivat, și o figură îl așteaptă în întuneric și îi șoptește cu o voce bizar de blândă și înceată, ceea ce o face din start suspicioasă, unde a fost, ce a făcut? Există aici frică și splendoare în același timp și dacă aș da peste o scenă de genul ăsta, mot-a-mot, în poezia lui Sergiu Vaida, nu m-aș mira deloc.
M-a cucerit într-adevăr și aplecarea aceasta care lui pare să-i vină natural (și pe care o vedem și în cărți publicate mai recent) înspre natură și animale, le amestecă în scene uzuale, zilnice, cu mare ușurință, dar asta nu le face mai puțin mistice într-un fel poate neașteptat și ciudat. Toate acestea însă îi îmbogățesc imaginarul și universul său poetic se întregește și devine cu ușurință referențial. Ceea ce e interesant tocmai pentru că avem de-a face cu o antologie de poeme (din cele trei părți menționate) pe urma unui poet care nu a publicat când era în viață — cum ar fi arătat dacă ar fi făcut-o cu mâna lui? Cine știe? Însă iscusința editorului în întregirea acestui volum se vede și lectura rămâne satisfăcătoare și semnificativă. Te cuceresc rapid construcțiile poetice ale lui Sergiu Vaida și chiar și acel apel direct în fața cititorului de multe ori neașteptat care te oprește o secundă: „știți bine/ din ochii mei sare prăpastia” (p. 53) neavând de fapt un dialog cu tine și nici făcându-te prezent pe de-a-ntregul, ci asumând că știi, că înțelegi ceva din poezia asta până aici, că ai văzut și știi și tu că „cine a învelit în hârtie acest fluture să scrie o adresă și să fugă”. (81)
Te prinde ușor cu „Adio domnule Candide”, aproape fatidic — ai parte aici de niște poeme mai ușoare din punct de vedere structural, te prinde în mrejele sale pentru a continua cu două părți mai dense. Și tehnic, nu doar ca semnificație. Mai lungi, mai aproape de narativ și în care amestecă elemente mai diverse și mai întunecate. Ești gata să intri în mlaștina poeziei sale și să vezi că da, și acolo sau tocmai acolo e frumusețe, că de aici izvorăște de fapt această lumină aurie la care nu știi că te aștepți de fapt când îi citești versurile. Te-a pregătit atunci când ți-a vorbit despre poezie și condiția (sa) de poet și acest poem îți va putea fi călăuză retrospectivă pentru înțelegerea cel puțin a unei chei de lectură. Tot ce înseamnă identitate, căutare, seducție, potrivire și nepotrivire, aceste amestecuri de imagini și ordini separate, această facere întortocheată și intensă a poeziei. Un lucru, de altfel, cât se poate de simplu, că poetul ar putea fi la fel de bine Gregor Samsa sau că nu e nefiresc pentru cei care se ocupă cu poezia să se simtă metamorfozați în gândac, măcar din când în când, iar caracterul metaforic al acestei imagini e pur și simplu irelevant. Da, Sergiu Vaida rămâne cu siguranță unul dintre poeții pe care vreau să-i recitesc.
„Cor
Se face lumină
și sunt surprins cu acest trup, se face lumină
și merg cu capul în pământ pe lângă zidul de piatră
și sunt surprins cu acest trup iar voi veniți cu făclii
și cu trâmbiți și spuneți acesta este poetul” (p. 19)
Sergiu Vaida, „Într-o lumină aurie”, Editura Cartea Românească, anul publicării: 2023, nr. pagini: 120
Cartea poate fi cumpărată de la:
Fotografie reprezentativă: Tom Barrett / Unsplash (crop)
scrie un comentariu