elefant.ro

Deoarece anul 2019 ne-a propus o poezie autohtonă calitativă și diversificată, cu mize estetice și ideologice mai degrabă divergente (Jesica Baciu, Tudor Pop, Luca Ștefan Ouatu, Anastasia Gavrilovici, Vlad Sibechi, Monica Stoica etc.), criticii de întâmpinare – mai puțin implicată azi decât în anii precedenți – a reușit să-i scape, cel puțin până în acest moment, volumul triphopuri al lui Dan Negară, probabil cel mai înzestrat din această categorie.

Realist și romantic, naturist și cyberpunk, cu o moștenire beatnică adusă la zi, eul poetic din aceste versuri e un backpacker curios de inserțiile distopice ale globalizării pe tărâm est-european. În acest sens, „triphopurile” reprezintă, în fond, filtre de calofilie prin care nostalgia cerne noua ordine socială, cea post-industrială, de o lume rurală tradițională, una proprie gospodarilor și muncitorilor în uzine. Peisajele paupere, peste care se aștern semnele unei lumi noi „minunate”, par să chestioneze, în esență, rolul ontologic al muncii (îmi învârt un tutun).

Indiferent de toposul acestor micro-narațiuni, tradiția și inovația se autosesizează ca actanți principali, disputându-și autonomia teritorială: „ghiceam un război între bine și rău adăpostit în frumusețea obiectelor” (îmi lipsesc nopțile albe despachetate). În timp ce pe o anume „stradă a castanilor” „țărani[i] trec sfios mereu înspre gară”, făcând naveta sau emigrând în masă, în Bangkok „turiștii japonezi își manevrează selfie stickurile/ cum manevrau strămoșii katanele” (farang jazz).

Inserate în cadre arhaice, familiare, elementele postumane prind rădăcini cu ajutorul recuzitei poetice a corespondențelor, uneori fruste, alteori extravagante: „vreau să mișc mâinile în aer ca un dansator flamenco/ dirijând holograme” (lumina monitorului corodează în ochi), „un implant performant în picior/ un ceas integrat în sistemul nervos” (gazda devine continuarea terminațiilor), „râde cu căștile în urechi pompând căldură omenească/ walkmanul din buzunar cu firele pulsând spre urechi/ e o uzină bionică bogată ca ochii Sfântului Francisc” (am ieșit la o plimbare prin chișinău). Cele mai îndrăznețe asocieri de acest tip sunt, totuși, cele care echivalează, în cazul unor subiecți anume, natura și cultura acestora: „mi-a zis că nu îi e frică de globalizare/ totul s-a întâmplat deja în fiecare floare de mărar/ vibrează entropia” (e sâmbătă după-amiază și micul prinț).

Reacția personajului reflector față de vestigiile unei Europe de Est între timp (re)polarizate se confundă, într-un anume sens, cu asceza. Cu alte cuvinte, tripul lui Dan Negară se formează asemeni pâlniei unui ciclon: banalitățile de la bază sunt ridicate de percepția de monah a poetului la rang de reflecții metafizice. Odată cu mărirea imaginii pe lucrurile și fenomenele elementare se articulează și dimensiunea ideologică a discursului, temperată însă de un estetism al purității („câine cu ochii ca o rugăciune”, încălzesc o conservă la foc), așa cum este el înțeles în Orient.

Unele aserțiuni cu încărcătură spirituală sfârșesc postironic, fixând în timp relația spiritului cu materia: „mă bucur de un măr furat din ograda cuiva/ cea mai bună hrană este lipsa ei/ cea mai sănătoasă alimentație e asceza” (rezistență). Altele pur și simplu emoționează din cale-afară: „statele unite ale siberiei/ sunt degetele bunicii care au ținut inima lumii” (statele unite ale siberiei). Per ansamblu, pârghiile principale ale acestei locomoții imagistice suprarealiste se dovedesc a fi foame(te)a și refugiul (proximitățile familiare, călduroase), în calitate de motive subtextuale.

Scrise cu siguranța unui documentarist umblat prin lume, mărturiile în versuri ale lui Dan Negară tatonează constant organicitatea tehnologiilor avansate și a post-omului față de această hiper-„gazdă”, Estul structuralmente conservator. Se compun, astfel, metafore ca „inima balcanilor e și inima noastră” (ljubav je tvoja suština) sau „suntem două țări/ care nu s-au despărțit niciodată” (letov trip), de cele mai multe ori implicând un eu care, afișând îngăduință, îmblânzește cadrele austere. „[U]n taximetrist căruia îi zic că nu înțeleg limba/ continuă să-mi povestească ceva/ de altfel așa vorbim și noi cu dumnezeu” citim, de pildă, în farang jazz, exersând – prin legile obiectivizării și tranzitivității – empatia.

Atingând cu rafinament și pragmatism majoritatea problemelor actuale subsumate globalizării, triphopuri merită promovat în rangul de volum-reper al noilor poetici autohtone. Dacă există un nou ruralism în poezia română contemporană, poate că ar trebui să înceapă, valoric descrescător, de la Dan Negară.

Dan Negară, triphopuri, Editura Paralela 45, anul publicării: 2019, nr. pagini: 82


Cartea poate fi cumpărată de la:

Susţine citestema.ro

Enter amount (EUR)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here