Debutul Andradei Yunusoglu, kısmet: oasele noastre se vor descompune atât de frumos (CDPL, 2021), apărut într-o perioadă aparent fertilă pentru diseminarea textelor feministe, însă destul de aridă în ceea ce privește receptarea lor pe piața românească, mi se pare un exercițiu excelent de echilibru. Pornind de la o pendulare între teritorii afective și imaginile unei familii care înfruntă stigma și condițiile impuse de migrație, marșând prin poeticile corpului și ale dezmembrării, ca apoi să recurgă la veritabile texte feministe, volumul Andradei e un coup de cœur. Oricine a simțit măcar o dată în viață nedreptatea, doliul, fracturile sociale, memoria ca pe un pumnal înfipt în minte, oricine nu a primit un nume, nu a fost ascultat, văzut sau amintit, oricine este capabil să vadă dincolo de propriile prejudecăți poate găsi în acest debut o linie directoare care să îi explice „viața promisă/ dau din cap viața promisă/ kısmet e o celebrare/ a lucrurilor pe care le știu/ și a celor ce vor urma/ kısmet sunt eu și tu/ și el și ea” (p. 68).
Unul dintre motivele pentru care corpul are un atât de puternic magnetism este că deschide căi către posibile interpretări textuale. Fiindcă materia folosită în poeme (semnificatul, J. Butler) și corpul sunt indisolubile, nu există nicio diferență între metafora carcasei: „un corp care trăiește în afara ta/ în timp și spațiu un ciclu care se repetă la infinit/ îmi văd viața de la distanță” (p. 41) sau „corpul meu e ultima proteză/ metamorfoză/ în fiecare zi până când o să-mi iasă bine” (p. 45) și presiunile, fricile și așteptările reale impuse corpului femeilor. În plus, există o tensiune constantă între ideea de corp ideal: „când corpul meu e împotriva mea și/ moartea e un prieten vechi” (p. 47) – pe care AY o deplasează de la ură spre acceptare și sevraj – și corp străin, fie că este vorba despre maternitatea de care încearcă să se apropie printr-o recontextualizare a propriilor tulburări: „mi-am imaginat copilul care-mi sfâșie burta/ am plâns la atingerea lui” (p. 61) sau corpul celor iubiți, care îi inspiră în același timp teamă de dislocare și liniște neabătută: „iubirea e mirosul pielii tale dorința de a mușca din ea amintirea/ corpurilor noastre” (p. 28).
Un alt punct de sprijin al poemelor, poate cel care acutizează ideea de mutare a individului pe o poziție de putere (nu de dominație, ci de sprijin reciproc) în fața societății și a hibelor ei, este reprezentat chiar de familie. Către părinți se îndreaptă atenția când rasismul lovește în membrii ei, prin ochii bunicii și ai surorii sunt reflectate schimbările de perspectivă și drumurile între un aici și acolo menite să tulbure, iar cu ajutorul celui iubit sunt recompuse scenarii despre libertate, alegere și, în cele din urmă, sondare a imperfecțiunilor. Constelația familială pe care o construiește Andrada Yunusoglu e menită să îmblânzească efectele devastatoare pe care le are rasismul asupra identității, într-un exercițiu de recâștigare a legăturilor cu sine și cu toți cei apropiați sau pierduți pe drumul spre o libertate provizorie: „în casa noastră sunt reguli nescrise/ furia răzvrătirea frica și grija/ circulă prin venele noastre” (p. 23).
Kısmet este destinul unei femei care trece prin lume învățând să iubească (know we are worthy of touch before we can reach out for each other, Audre Lorde), să asimileze o cultură de multe ori potrivnică, să lase în urmă îndemnuri care să înlăture orice refuz, opresiune, misoginie sau încălcare a limitelor personale. Volumul permite un crescendo perfect de la fragmentele identitare – transpuse cu ajutorul memoriei – până la textele politice, aplicate ca un șoc pentru o lume imobilă: „când tu scrii poveștile noastre pui etichete ne ții la pământ/ îmi spui ce-i discriminarea și cum o combați/ spune-mi încă o dată pe nume și fă-o de data asta corect.” (p. 57) Volumul sfâșietor al Andradei este definiția perfectă a unei entropii: din haosul inițial de stări, dezordini intrinseci, chiar patternuri ale ostracizărilor suferite, ea extrage imagini care se întipăresc în minte și le numește prin scris și reinterpretare, de parcă: „lumea se descompune/ și nu-i nimic mai frumos de atât” (p. 11).
25.
șansele oamenilor ca noi
sunt limitate
când privești locul
unde obișnuiai să stai odată
luminile se sting
se aprind maică-mea numără
zilele de când ne-am văzut
ultima dată
când înveți să spui
primele tale cuvinte
nu știi cât de greu va fi
să le spui pe toate celelalte
ei te întreabă și cum ai ajuns aici
aici e acasă aici ai fost mereu
aici ai învățat să mergi să vorbești
cu fiecare zi distanța dintre mine
și ei e tot mai mare
înainte aș fi putut să întind mâna
să-i ating
acum locul meu
rămâne gol.
Andrada Yunusoglu, kısmet: oasele noastre se vor descompune atât de frumos, Casa de Pariuri Literare, anul publicării: 2021, nr. pagini: 80
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Mert Kahveci pe Unsplash
scrie un comentariu