Volumul se deschide cu două imagini care vorbesc singure pentru sine, o fotografie apropiată din bucăți a unui bărbat pregătit pentru război și dedicația tandră, dar care marchează un gol: „Iris/iubire”, cuvinte care se vor lega printr-un fir indestructibil cu ultimele versuri din poemul care încheie cartea: „Am scris milioane de cuvinte până acum și niciodată, nici măcar o/ dată pe cel mai important/ Iartă-mă.”
Poezia Ancăi Zaharia este marcată de o franchețe pe care o primești încă din primele pagini, imaginile sunt adesea incisive și neiertătoare, iar întregul volum este promisiunea unei confesiuni directe, nevoalate, acolo unde senzația se transformă în cuvinte doar după o internalizare prealabilă. Un volum foarte puternic în care temele nu sunt teme, ci un bagaj făcut cu grijă, unde sunt păstrate doar lucrurile de care chiar ai nevoie.
eu n-am trăit războiul este destăinuirea tuturor celor care n-au trecut printr-un război, doar pentru a descoperi, treptat, prin elemente dintre cele mai apropiate nouă, că fiecare dintre noi a trecut sau trece printr-un război, că mecanismele care pun la lucru activitatea umană (cu toate fluctuațiile sale) sunt de fapt cele care îți oferă scheletul necesar și suficient pentru suferință. Nu este necesar să treci printr-un război pentru a înțelege duritatea lumii în care trăiești. Contextul pseudo-războiului creat de pandemie oferă un spațiu util (și, în aceeași măsură, crud), în care poți vorbi despre condiția omului proiectată în drame personale. Nu există o notă lamentabilă în poezia Ancăi Zaharia, însă lucrurile despre care vorbește sunt intime, dor și sunt confesiunea puternică și nemascată a propriilor încercări (umane, derutante și, în același timp, feroce).
Poemele par să își vorbească între ele pentru a crea un consens care să te pregătească pentru final. Anxietatea provocată de pandemie este mascată în cifre și instrucțiuni precise, acolo unde „344 de noi cazuri de îmbolnăviri și 27 de decese în ultimele 24 de ore” se îmbină cu imagini simple, precum calmul dinaintea furtunii: „ultimul sunet – păsări cântând în pomi înfloriți prea devreme”, proiectând niște senzații bine cunoscute de toți cei care au trăit „războiul pandemiei” – o însemnare contemporană valoroasă; consemnările timpului prin scene și cuvinte cu care suntem familiarizați (precum „algoritmii de la Facebook” și „fete care stau afară când trebuie să nu iasă, dar țin lecții de civism/ din scaunul agresorului”). Toate aceste elemente sunt ale noastre, dar devin ale poetei atunci când aflăm că în fiecare imagine lasă la vedere și o mărturisire care zgârie (o rană pe care noi o înțelegem).
Câteva incursiuni în copilărie ne pregătesc pentru ceea ce urmează, viața este prezentată fără a fi arătată cu degetul, suntem îndemnați să ne înțelegem chiar și atunci când ne este imposibil; războiul pe care l-au trăit cei dinaintea noastră este singurul mare război pe care ei îl cunosc (Bunica îi spune „războiul cel mare”). Există o piedică, o barieră invizibilă între noi și războaiele celorlalți, chiar și atunci când înăuntrul nostru purtăm aceleași urme dureroase dăruite într-un mod nepasiv, neagresiv, doar natural și nemilos de simpla noastră trecere prin viață.
Anca Zaharia verbalizează într-un mod coerent și empatic grija celor care nu au trăit niciunul din marile războaie, care s-au născut după comunism și pentru care, chiar și așa, lumea poate fi un loc care să și doară. Este o voce de care te simți apropiat și pe care o îndrăgești cu atât mai tare cu cât o descoperi. Versurile sunt purtate într-un limbaj necolocvial, unde elemente precum menstruație, ouă vaginale, dar și spălatul pe mâini compulsiv sunt aluziile a căror plenitudine o vei pricepe retrospectiv.
În spatele cortinei, discuțiile despre războaie, pandemie, familie, relații devin chiar și mai intime, acolo unde cotidianul se îmbină cu ritualuri zilnice, locuințe, semne distinctive ale trupului și observații despre trecut și viitor. În spatele scenei este un spital, mărturisirile se transformă din trude și consensuri colective, în confesiuni și convocații intime. Contextul războiului-pandemie rămâne acolo (împreună cu tot trecutul colectiv și personal), iar noi asistăm la o conversație scurtă, în aer plutește un sentiment apăsător, iar sinceritatea care rupe ultima linie („Iartă-mă”) ne face să ne oprim, și nu doar pentru că s-a terminat. Devenim muți în fața intimității tandre, acolo unde descoperim și înțelegem mâhnirea, dar mai ales curajul; o mărturisire răsunătoare în care fragilitatea devine o armă cu muniție parabilă fizic, unde tot ce ne intră în urechi este dedicația de la începutul volumului, unde poemul „mama lui”, care vorbește despre avort, o să rămână o amprentă pe care nu o vei șterge ușor, iar chinul unei mame care nu și-a ținut copilul în brațe lasă în urmă o tăcere surdă.
O carte puternică, sinceră, îndurerată; o carte care amintește de proza-poezie autobiografică a Suzănicăi Tănase, acolo unde eu n-am trăit războiul și Grădina Sofiei, prin voci diferite, reușesc să se înțeleagă și să vorbească și celorlalți despre durerea nevăzută și viețile nenăscute.
Anca Zaharia, „eu n-am trăit războiul”, Casa de Pariuri Literare, anul publicării: 2021, nr. pagini: 54
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Дмитрий Хрусталев-Григорьев pe Unsplash (crop)
scrie un comentariu