Undeva, cineva înțelege că, până și în cele mai luminoase momente, există întotdeauna o umbră a soarelui negru (J. Kristeva). Ea se citește ca o pierdere a consistenței lucrurilor, care lasă să se întrevadă straturi multiple ale sinelui situat între regăsirea propriei substanțe și deformarea realităților exterioare.
În această cheie am citit Vocea (Charmides, 2014) Domnicăi Drumea, o plachetă cu solilocvii întrerupte din când în când de prezența stranie a unui tu imaterial.
În cea de-a treia sa carte de versuri, după Crize (Vinea, 2003) și not for sale (Cartea Românească, 2009), poeta conturează o lume întunecată și prăfoasă, în care vocea aplică legea talionului împotriva sa: „imaginea mea perfectă/e cea reflectată/într-o apă murdară“. Dincolo de obsesia împărtășită față de convulsiile eului, acest volum atinge o înălțime a expresiei și o concizie care stau sub semnul douămiismului, însă extrag din el cele mai bune esențe – pentru o formulă proprie. Eul, proaspăt ieșit din convalescență, trăiește prin autofagie: „sunt un corb cu ochii scoși/ciugulesc din mine fără milă“, iar capcana sinelui care se devorează apare ca un laitmotiv și în imaginea gemenilor care se urăsc, și în cea a embrionului strivit mai târziu în smoală. Compușii noii sale poezii formulează din agregate dure o confesiune care nu cere milă, pentru că emană certitudinea unui fapt iminent: „nu vreau înțelegere/vreau doar un soare roz/care să-mi închidă ochii“.
Am mizat pe o introducere sumbră, însă cartea este mult mai mult decât un exercițiu de ură îndreptată spre sine. Diferitele subtonuri în care alege vocea să exprime cruzimea, deșertăciunea, sufocarea și moartea au un firesc destabilizator: „am fost o fată singură./sunt o femeie singură,/spun noaptea în somn lucruri imposibil de rostit./când aruncătorul de cuțite își fixează ținta/stau nemișcată și nu respir./sunt o femeie singură/care se apropie de moarte.“
Fiindcă ritmul poemelor este unul care nu permite desprinderea cu ușurință de traseul existențial pe care îl impun, suntem martorii unor confesiuni în notă dramatică. Din acest motiv, eul se înfățișează adesea în centrul unor morfoze identitare pe care le asumă ca să capete intensitatea dorită – în funcție de gradul de cruzime pe care îl aplică singur sau în relație cu Celălalt. Astfel, singurătatea nu e pur și simplu izolare maniacală, ci și abandon sub formă de tortură (vezi metafora fecioarei de fier), iar noi nu rămânem doar cititori, ci devenim unele dintre ființele cu „trăsături umane/multiplicate la nesfârșit/contorsionate și umile“.
E ușor să fii absorbit de mecanismele acestei poezii de tranșee, fiindcă fiecare fragment lasă puțin câte puțin să respire un corp de dimensiuni umane, cu o existență pe cât de atrasă de artificialitate și beznă, pe atât de atașată de peisajele industriale, de zborurile frânte sau de prezența unei lumini – care să o decupeze din propria viață sau să o crească organic. Demonii cei mai prezenți aici își fac apariția prin repetiții de gesturi și versuri, într-o iterare perpetuă a neputinței – marginalitatea (pe care o împărtășim), dezgustul, inadvertența, mai ales singurătatea – manifestate la nivel tactil. Imposibilitatea atingerii este o constantă a condiționării afective care nu își găsește articularea: „creierul meu/distruge apatic/orice comandă spre mâna/pregătită/să mângâie“.
În una dintre puținele poezii care au și titlu („Semnale“), există o scenă care mi-a amintit de stranietatea personajelor lui Ildikó Enyedi: „tandrețea cu care îți strecori mâna înăuntru/și-mi oprești bătăile inimii/ca într-un sacrificiu animal“. Ca în poeticul și brutalul Despre trup și suflet, erotismul propus de Domnica Drumea aparține metabolismelor crizei. În fundal vedem măcelăritul animalelor, însă atenția ni se îndreaptă către felul în care personajele se adaptează unul la celălalt, își ucid instinctele și totul se derulează cu încetinitorul – ca să asimilăm patternul de supraviețuire-dezintegrare. Tot oximoronic, relația cu acel tu imperceptibil se caracterizează prin incapacitatea manifestării, însă și prin „fragilitatea învățată pas cu pas“ împreună – există o singură voce care să compenseze absența celeilalte.
Vocea este o carte în care nu se invadează spațiul nimănui, în care frumusețea placidă se regăsește în scenarii morbide, a căror consubstanțialitate cu firescul devine un dat. Aici se adăpostesc zeci de temeri și uri care își găsesc un nume: „nu există speranță/există doar imense fotografii de grup“, iar dimensiunea ferocității cade, mai degrabă, sub umbrela unei identificări cu materialul pe care îl detești, dar care te ține în viață. Este o poezie cu membre fantomă crescute pentru fiecare traumă măsurată de metronom, una care să scotocească fibrele din care este compusă, până la regăsirea punctului nevralgic pe care să apese.
***
sub mine se întinde
o pată mare și roșie
nu mai pot trăi decât cu lichide
mirosul frigiderelor pline cu mâncare
îmi face rău
închisă în camera fără ferestre
mă las fotografiată din față
și din profil
tu n-ai iubit pe nimeni niciodată
mă ghidez după sunete ca un orb
îmi păzesc castronul
castronul meu gol
și lingura mea docilă
Domnica Drumea, „Vocea”, Editura Charmides, anul publicării: 2014, nr. pagini: 70
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Daniel Bernard pe Unsplash
scrie un comentariu