Rafael Nadal l-a egalat pe Roger Federer la numărul de Grand Slamuri în 2020. 20 are Rafa, 20 are și Fedex. Nole Djokovic mai are de așteptat până să depășească acest record. Cel puțin un an sau poate că nu va ajunge niciodată la 20 de titluri supreme în tenis. Deși nu pot spune că m-am bucurat într-o manieră exuberantă, e clar că suporterul care sunt a primit mult mai bine acest succes decât o posibilă victorie a lui Djokovic la Paris în plină pandemie. Perioada aceasta m-a găsit citind biografia celui mari mare jucător pe zgură din toată timpurile, publicată de Editura Publica în colecţia Victoria Books și intitulată Rafa – Povestea mea.
Finala Wimbledon 2008, ziua în care tenisul a redevenit UMAN
Deși acoperă doar perioada de până în 2011, când Nadal obținuse primele zece titluri de Mare Șlem (un Australian Open, șase Roland Garros, două Wimbledonuri, un US Open), biografia scrisă la patru mâini se prezintă ca un documentar ce are ca focus principal poate cel mai special meci de tenis din toate timpurile: Finala Wimbledon 2008. Atunci Nadal a reușit să-l doboare (am plâns, dar nu erau doar lacrimi de amărăciune) pe colosul Federer în cinci seturi: 6-4, 6-4, 6-7(5), 6-7 (8), 9-7. Îmi place să cred că pe 6 iulie 2008 tenisul a redevenit uman în era Federer-Nadal.
Finala de la Wimbledon 2008, prezentată în mai multe dintre capitolele cărții (cu lux de amănunte, punct cu punct), creionează toată viața lui Rafa, aceasta având ca nucleu principal familia. Și, deși poate suna pretențios, au fost momente în care am simțit Manacorul natal (Nadal) din Insula Mallorca ca pe orașul inventat de Gabriel Garcia Marquez în splendidul roman Un Veac de Singurătate. E vorba desigur de Macondo.
Un portret. Nicidecum unicul portret
Din păcate, mă voi opri cu aceste conexiuni dintre Manacor și Macondo la nivel de sonoritate, pentru că astăzi vorbim despre Rafa. Și găsim printre paginile cărții o descriere foarte bună a spaniolului, realizată chiar de purtătorul său de cuvânt.
Benito Perez Barbadillo: „Este genul de om care trebuie să controleze totul, dar din moment ce asta e ceva imposibil, își investește tot ce are în a controla acea zonă a vieții asupra căreia deține cu adevărat comanda – Rafa, jucătorul de tenis.” (p. 35)
De aici poate că putem înțelege mai ușor ticurile nervoase și obiceiurile din timpul meciului ale spaniolului, cele care îi irită pe unii spectatori, dar care pentru Nadal reprezintă un punct important de sprijin și pe care își construiește gradul de încredere. Unul dintre piloni îl reprezintă sticlele din care bea în timpul meciurilor (două înghițituri, una din câte o sticlă, vezi cartea).
Îmi amintesc de un episod ușor ridicol, din 2014, de la Wimbledon, când cehul Lukas Rosol îi strica zenul lui Rafa, dărâmând sticlele înainte de începutul unui game. Asta nu i-a mai adus cehului o nouă victorie în fața dublului campion de la Wimbledon, cum se petrecuse în 2012.
Clanul Nadal
Revenind la volum, nu putem să nu îi dăm cuvântul tatălui lui Rafa, care descrie cel mai bine unitatea Nadalilor. Și e vorba de o familie mare, pe care o aflăm încă de la începutul poveștii, la fel ca în cazul unei piese de teatru în format clasic:
Rafael Nadal – jucător de tenis, deținător de 20 de titluri de Grand Slam;
Sebastian Nadal – tatăl;
Ana Maria Parera – mama;
Maribel Nadal – sora;
Toni Nadal – unchi și antrenor (până în 2017);
Rafael Nadal – unchi;
Miguel Angel Nadal – unchi și fost fotbalist profesionist la Mallorca și FC Barcelona;
Marilen Nadal – mătușă și nașă;
Don Rafael Nadal – bunicul din partea tatălui;
Pedro Parera – bunicul din partea mamei;
Juan Parera – unchi și naș;
Dar iată ce spune tatăl lui Rafa:
„Loialitatea este prima și ultima noastră lege. E mai important decât orice altceva. Cei mai apropiați prieteni sunt familia, oricine altcineva vine după asta. Unitatea dintre noi este axul central al vieții noastre.” (p. 85)
Din acest tablou al familiei face parte și iubita de atunci, actuala soție, Maria Francisca Perello. Relația lor este foarte puțin prezentată și în volum, fiind, dacă vreți, opusul ideii de sufocare. Deși nu apare în volum (fiind vorba de un eveniment din 2017), mi-ar plăcea să citesc o continuare în care să mi se spună (fără a folosi termeni de comparație) cum arată antrenamentele fără unchiul Toni, la timona echipei lui Nadal fiind acum fostul campion de la French Open, Carlos Moya (1998). Deși, după umila mea părere, jucători precum Nadal, Djokovic sau Federer au nevoie mai degrabă de cineva care să înțeleagă nivelul la care au ajuns, ideea de antrenor fiind puțin supraapreciată.
Reziliență/rezistență și modestie – cheia succesului pentru Rafa
Volumul tradus de Florin Tudose a fost scris de Nadal împreună cu John Carlin (jurnalist britanic; s-a ocupat foarte mult de situația din Africa de Sud). Și, ca să nu vă țin prea mult departe de acest volum sau de înregistrări cu meciurile mallorcanului de pe Youtube, voi aminti doar de două dintre atributele care l-au construit pe acest campion. Vorbim de rezistență și de modestie (conștientizarea problemelor celorlalți).
„Că Nadal a dovedit reziliență după ce a ajuns campion, e un merit cu atât mai mare cu cât ținem cont de obstacolele pe care a trebuit să le depășească. Reziliența explică și ceva din magnetismul personalității sale ca sportiv. Oamenii se conectează mai ușor cu rebelul bătăios decât cu performerul superior și relaxat, deoarece rebelul e mai uman. Mulți se identifică cu umanul Nadal și nu cu olimpianul Federer.” (p. 118)
„Am înțeles mai bine ca niciodată cât de norocoși suntem noi, jucătorii de tenis, și cât de nedrept este răsplătită munca atâtor atleți de nivel olimpic. Munca lor este cel puțin la fel de grea ca a noastră și totuși recompensele lor sunt mult mai mici. Un jucător de tenis clasat pe poziția 80 cunoaște beneficii economice, privilegii sociale și un nivel de recunoaștere dincolo de visurile oricăui număr unu din atletism, gimnastică sau înot.” (p. 178)
Citiți biografia lui Nafa. Citiți biografia lui Federer. Citiți biografia lui Djokovic. Și urmăriți și meciurile. Viitorul tenisului nu sună (așa) BINE! Și când te gândești că Federer împlinește curând 40 de ani!
Rafael Nadal & John Carlin, „Rafa – Povestea mea”, Editura Publica, anul publicării: 2012, traducere: Florin Tudose (din engleză), nr. pagini: 248
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Carles Rabada pe Unsplash (crop)
scrie un comentariu