De mâine, la standul Editurii Vremea de la Gaudeamus (Romexpo, 20-24 noiembrie), veţi putea găsi o carte inedită, care include scrisorile lui Emil Brumaru către Petre Stoica, unele care „șochează prin franchețea admirativă”, după cum a notat în prefaţă Dan C. Mihăilescu.
Fragment din prefaţa semnată de Dan C. Mihăilescu
Alintat giumbușlucar, iată, și în postumitate, Emil Brumaru ni se dezvăluie epistolar într-o bună dispoziție asumată adeseori în antinomie cu eul poetic. N-ar fi de mirare ca, în viitor, cititorii ajunși azi la majorat să-și înceapă călătoria către Julien ospitalierul dinspre corespondența cu Veronica D. Niculescu. Supremația meta-literarului asupra ficțiunii este astăzi un fenomen aproape general. Oricum, lucrul li se întâmplase deja celor doi buni vecini de temperament ai acestui mucalit hedonist, Bohumil Hrabal și Ion D. Sîrbu.
Hărăzit de muze plăcerilor și devenit un adevărat erudit senzorial, Brumaru face totul sub dulcele semn al nemăsurii. El supune existența unui perpetuu ceremonial ludico-erotic-estetizant, în centrul căruia tronează cu provocatoare locvacitate păduri de nuri, nori de ispite, ipostazele apetisante și dulcile capcane ale feminității jubilatorii, cu oaze virginale sau lubrice. Pășind dincolo de rama tabloului rubensian încărcat de arome, așteptări, suavități auditiv-olfactive și pipăiri mentale nesățioase, poetul optează în scrisori pentru rolul smereniei ambigue, narcisiac până și în autoironie. Faunul nesățios dispare, iar fostul atlet al alcovului preia ceva din poziția mujicilor mistici ai Rusiei pravoslavnice din epoca panslavismului. Umilirea, conștiința propriei nimicnicii și tânguirea sprințară iau locul jelaniei senzuale din linia Văcăreștilor, a lui Conachi și Anton Pann.
Scrisorile lui Brumaru par pagini desprinse dintr-un jurnal de singurătate care se autocompătimește din vanitate filoxerată de plictis, biciuită cu lecturi de-a valma, îmbibată de nostalgii aiuritoare și mărturisită picant-jucăuș, îmbibată de dorul unei comuniuni adevărate. Așa se întâmplă aici cu febrila așteptare a cuplului Nichita Stănescu-Gabriela Melinescu, într-o Dolhască învecinată ca spleen, exil și exasperare cu „amarul târg” al lui Grigurcu și cu deriziunea firoscoasă din Cajvana lui Luca Pițu. Uneori pe epistolierul solitar îl apucă un dor nebun de Dickens. Alteori, „aș vrea să fiu din nou adolescent, să trec după-amiaza pe lângă Conservator (mereu exersa cineva, la pian, la flaut), iubind în gând fiecare femeie întâlnită”. Chiar dacă cei nefamiliarizați cu legendele boemei literare bucureștene nu vor înțelege o formulă imperativă precum „Umple mașina cu bobinocari și vino la Dolhasca”, pentru oamenii din breaslă acest îndemn funcționează ca o formulă magică, Bobinocarii Gabrielei Melinescu având cel puțin meritul de a deține cea mai tandră dedicație din literatura noastră: „Dinadins pentru Nichita”. (…) – Dan C. Mihăilescu
Fragment din carte
Vecinul cu cap de vulpe cântă la flaut
13.02.1971
Dragă Petre Stoica,
Caligrafia ta mă ucide? Cum poți face litere atât de frumoase. Parcă ai scrie nașterile într-un registru cu foi veline, cretate. Dar asta e altceva.
Scrisoarea ta m-a bucurat. Sosită chiar în ziua-n care aveam o inspecție mi-a scos sufletul la suprafață. Nu are rost să-ți apleci ochii în pământ și să șoptești: „sunt un poet neînsemnat”. Nu-ți merge cu mine! Iată, chiar ieri, în R.L. 7 niște poeme pentru care sunt gelos. Punându-le la socoteală și pe cele apărute anul trecut (tot în R.L., pg. 3, prin octombrie parcă) vin de te întreb: „De ce vrei să mă nenorocești? Eu despre ce să mai scriu?”
Sunt dezolat. Toți bostanii au putrezit. Bănuiesc că și cel de la Nichita. Eu am vrut să-i demonstrez că pe lângă cuvântul „dovleac” există și dovleacul. Și-apoi îmi place culoarea portocalie la nebunie!
Petre Stoica, fă tu ce n-a făcut nimeni.
Uite despre ce-i vorba. De câțiva ani cerșesc de la toți cei pe care-i știu un Francis Jammes. Ei bine, nimeni, absolut nimeni nu mi l-a împrumutat. Mă gândesc că ai putea, hoinărind prin anticariate, să găsești ceva. M-aș prinde să cumpăr, indiferent de preț, și-o ediție de lux, completă etc… Nu știu de ce am impresia că mi-ar ajuta. Dar dacă nici tu, Petre Stoica, nu mi-l poți găsi, mă omor!
În rest: trândăveală, tristețe, lectură cu noduri, amintiri (mai ales după-amiază) care-mi sfâșie brusc liniștea, scrisori („Vecinul cu cap de vulpe cântă la flaut”).
Cu prietenie,
Emil
scrie un comentariu