Titlul Tot mai multă splendoare m-a dus din prima clipă cu gândul la Pe pământ suntem strălucitori o clipă de Ocean Vuong, iar mottoul din deschidere mi-a confirmat că poate asocierea nu a fost atât de involuntară. În ambele cărți am regăsit o blândețe, o vulnerabilitate pe care multă lume nu o atribuite feminismului, pentru că de cele mai multe ori feminismul este văzut ca o reacție agresivă (dar această perspectivă asupra feminismului este puternic legată de modul în care discursul patriarhal îl definește).
Atunci când mă refer la softness-ul prezent în poemele Alinei Purcaru, mă gândesc la revendicarea și (re)definirea vulnerabilității, emoțiilor, fragilității, precum și a identității feminine și a tuturor trăsăturilor pe care patriarhatul le consideră a fi slăbiciuni.
Poemele reflectă o realitate personală, iar prin natura discursului confesiv, experiențele sunt identificabile pentru multe persoane. Alina Purcaru scrie despre problematica corporalității, de sentimentele de inadecvare, de toate momentele în care a trebuit să performezi ceva ce nu te reprezintă, denunțând astfel traumele create de patriarhat. În poemul Cântec de adormit fata care se întoarce târziu acasă, dorința de a fi bărbat este de fapt dorința de a avea putere și control, dar și siguranță în propria viață („Să iau cu mine berea/ frica de străini/ despre care știu că e doar frică/ de străini/ dar nimeni n-are cum să se atingă de mine”, p. 12). Alina Purcaru oferă o perspectivă asupra lumii patriarhale în care femeile și persoanele queer trăiesc – o lume plină de frică, respingere și violență.
În Nemișcare este descris momentul unui consult ginecologic („Întinsă pe masa de consultație/ poți să alegi doar unde să te uiți/ sau dacă ții ochii deschiși./ Poți să scâncești dacă doare/ ca să simți rușine/ Poți să-ți încordezi mușchii/ ca să dureze mai mult.”, p. 23). Rușinea este un instrument folosit de patriarhat, alături de frică, prin care societatea este normată pe principiul binarității de gen. Feminitatea și masculinitatea sunt concepte patriarhale, cărora li se atribuie o serie de caracteristici și acțiuni. Chiar dacă Alina Purcaru scrie dintr-o perspectivă feminină, identitatea ei transcende aceste concepte („știi și nici măcar tu nu crezi cu adevărat -/ biologia personală,/ aceeași terminologie nespectaculoasă/ pentru o schimbare/ niciodată îndeajuns de vizibilă/ niciodată îndeajuns de reală/ niciodată îndeajuns de aproape”, p. 24). De altfel, relația cu corpul și modul în care este exprimat/performat, precum și ideea de feminin-masculin sunt continuu chestionate pe parcursul întregului volum.
Scenele care prezintă orele de sport și pauzele din școala generală sunt atât de reprezentative, încât identificarea vine aproape din interior. Versul „pauza înseamnă să ne ferim” (p. 34) este o regulă cunoscută de multe fete și persoane queer din școlile românești. Relaționarea dintre băieți și fete reflectă gândirea patriarhală, care oferă bărbaților puterea, iar pe femei și pe persoanele queer le discriminează, oprimă și agresează. („Băieții aleargă/ și se izbesc. […] Atunci aleargă, se izbesc,/ ne trântesc de pământ pe cimentul înghețat/ și ne freacă pe față cu bulgări./ Atunci nu mai e aer și nici piele,/ doar pumni și degete încordate,/ picioare care pun piedică,/ trupurile izbite, țintuite -/ zăpada înghețată – una cu respirația”, p. 34). Această violență specifică culturii patriarhale este regăsită în mai multe fragmente din volum.
Alina Purcaru reușește să revendice spații, care de obicei sunt dominate de bărbați, care sunt considerate specific „masculine”, precum stadionul și fotbalul, aducând în aceste spații splendoarea. Am menționat că există o anume blândețe, un softness care se integrează în aceste spații, care le (re)construiește, mai ales prin sentimentul de apartenență (vezi poemul Transfer, pp. 49-52). Integrarea acestor elemente soft, considerate feminine (dintr-o perspectivă patriarhală) reprezintă de fapt un atac adus culturii patriarhale. (vezi poemul Petarde cu SPF, pp. 57-60)
În ultima parte a volumului este evidențiat sentimentul de vinovăție pe care capitalismul îl impune atunci când vine vorba de contribuția noastră în stoparea crizei climatice. Capitalismul centrează vina pe individ, promovând un eco-footprint mai mic, o viață zero waste, dar fără a ține cont de nevoile reale ale persoanelor afectate, fără a lua în calcul diferențele sociale și fără a critica, de fapt, companiile care continuă să accelereze efectele schimbărilor climatice. Chiar dacă contribuția individuală are un rol, vina nu poate fi atribuită numai la nivel individual. În seria de poeme adresate lui Gitte, Alina Purcaru scrie „Mă lupt cu vinovăția și cu perisabilitatea” (p. 72), și aduce în discuție diferențele culturale și sociale, nu ca o scuză, ci ca un argument („E greu să fii vegană într-o țară din Est. Aici carnea compensează o sărăcie istorică. E greu să fii vegană între oameni care abia acum învață gustul bunăstării, iar bunăstarea e puțin în sânge”, p. 73).
Poemul Invazia încheie volumul, și spațiul sigur pare invadat de toate influențele exterioare „timpul meu e înghițit/ luat pentru altceva/ scrisul meu nu va mai învia/ n-o să se mai târască de nicăieri/ împinsă sunt din patul meu/ și din colțul meu/ și din scrisul meu/ împinsă în tot timpul ăsta/ (care mi se ia)/ și trebuie să fiu politicoasă, profesionistă/ respectuoasă: această poetă amabilă” (pp. 90-91), subliniind încă o dată presiunea pe care patriarhatul o pune asupra femeilor și persoanelor queer de a se conforma unui sistem opresiv. Chiar și așa, în final splendoarea acaparează spațiul și îi restabilește statutul sigur. („Și apoi mă gândesc la întunericul din marile muzee/ la liniștea în care dorm pânzele vechilor maeștri/ ce sunete pot să existe în încăperile splendorii – / liniștea adunată în cele mai grele cortine/ după ce balerinele și-au desăvârșit grația/ mi-o imaginez și o las să ne lege”, p. 92)
Vulnerabilitatea, fragilitatea, blândețea sunt caracteristici considerate de patriarhat a fi feminine (deci slăbiciuni), dar softness-ul Alinei Purcaru este politic, și revendică aceste trăsături prin care denunță acțiunile patriarhatului-capitalist, prin care își asumă sensibilitatea ca putere. Așa că splendoarea Alinei Purcaru, la fel ca strălucirea lui Ocean Vuong, reprezintă un act de rezistență, un manifest soft, care militează pentru distrugerea patriarhatului, centrând grija, apartenența și crearea unor spații sigure de-a lungul întregului proces.
Alina Purcaru, Tot mai multă splendoare, Editura Cartier, anul publicării: 2022, nr. pagini: 93
Fotografie reprezentativă: Alexander Grey / Unsplash
scrie un comentariu