„Unde să cauți adăpost, când nici un drum nu duce dincolo de lume?”
Venind din ținuturile îndepărtate și friguroase, dar de o frumusețe covârșitoare, Jón Kalman Stefánsson este unul dintre cei mai mari scriitori contemporani ai Islandei. Un suflet de poet rătăcit în romane. Așa cum el spune, în adolescență și-a dorit să fie astrolog, după ce a văzut la televizor emisiuni documentare cu astrologul american Carl Sagan. S-a înscris la o școală cu specializarea în fizică, dar apoi și-a dat seama că ceea ce îl atrage este poezia din spatele astrologiei.
„Este fascinant să asculți cum astrologii folosesc cuvintele pentru a explica părțile necunoscute ale universului și cred că știința poate reprezenta o poezie frumoasă. Oamenii de știință și artiștii au în comun un lucru și acesta este îndoiala. Rolul lor principal este de a extinde granițele.”
Interesant este că Jón Kalman chiar arată ca un om de știință, iar subiectul lui de cercetare este sufletul uman cu toate dorințele și nevoile sale imprevizibile. Romanele lui sunt ca un laborator experimental pentru literatură, din care scoate la iveală pasiunile de mult uitate.
Cine a citit frumoasa trilogie a lui Stefánsson („Între cer și pământ”, „Tristețea îngerilor” și „Inima omului”), recunoaște imediat stilul inconfundabil al autorului islandez, cu înclinații metafizice, care flirtează cu misticismul. „Povestea Ástei” continuă pe același ton poetic ca și celelalte romane ale sale, cu ceața care te învăluie fără să îți dai seama. O poveste atinsă de mister și de frig, în care sufletul este într-o continuă căutare a vibrației vieții, iubirea, dar și într-o fugă continuă de el însuși, de greșelile și întunericul fără de care viața nu poate exista. O Islanda frumoasă și aspră, în care unele povești sunt prea puternice ca să se piardă în uitare. Sau prea dureroase.
„Paginile care urmează spun povestea Ástei, care a fost odată tânără, dar care e mult mai în vârstă acum, în vremea când rândurile astea sunt scrise… Dar cum să spui povestea unui om fără să arăți și universul care l-a văzut cum se naște, fără să zugrăvești atmosfera aceea, aerul timpului care nu lasă cerul să se prăbușească – și, mai ales, ai dreptul să faci asta?”
Povestea Ástei este spusă de Sigvaldi, tatăl ei. El și Helga, mama Ástei, i-au ales numele – „iubire” în islandeză – pe când ea era încă în pântece, după ce au citit „Oameni independenți” de Halldór Laxness. Numele ar fi trebuit să le aducă aminte de trăirile puternice pe care cartea le-a trezit în ei, dar mai ales „ar fi trebuit să le aducă aminte și să arate lumii întregi cât de aproape e iubirea.”
Sigvaldi a căzut de pe o scară și stă întins pe trotuar, iar în timp ce zace acolo și privește cerul, viața îi curge prin minte în valuri. Prin lentila timpului suntem martori la dragostea dintre el și Helga, iar mai apoi la despărțirea lor. Helga, fire sălbatică și poetică, fuge dintr-o viață normală, domestică, abandonându-și cele două fiice, pe Ásta și sora ei mai mare. Helga este nemărginită și impulsivă, iar spiritul ei liber și dorințele „aprige” care o stăpânesc o vor face să evadeze din căsătoria resimțită ca pe o închisoare și să se risipească în frivolitatea vieții.
Dar povestea este mult mai complicat de spus. Ea nu curge în linie dreaptă, ci cu multe ocoliri. De la viața, la început frumoasă, dar apoi tot mai complicată, a părinților Ástei, până la viața cea nouă a tatălui cu norvegiana Sigrid. Apoi este povestea Ástei despre doica care a crescut-o și despre vara la ferma din ținutul îndepărtat. Între o închidere și deschidere de ochi, aflăm de boala surorii ei mai mari, apoi moartea acesteia, care frânge în Ásta bucuria vieții.
„Unele cuvinte ascund în ele o coborâre în infern.”
Prin cele nouă scrisori de dragoste către un iubit dezvăluit târziu, Ásta încearcă să acopere golul din jurul inimii și să spună lucrurile care altfel ar rămâne nespuse. Și atât timp cât scrie, iubirea va continua să reziste.
„Orice s-ar întâmpla cu lumea asta, orice ar mai păți de acum încolo, iubirea mea o să reziste. Până o să închid ochii. Iubirea mea va traversa nevătămată viața, moartea și-apoi se va înscrie în infinitul acela căruia nu-i cunoaștem numele.”
Aceasta este o poveste despre dragoste, senzualitate și un strop de erotism. Despre peisajul islandez, poezie și dorința de a cunoaște lumea. Despre lucrurile care nu ne lasă să ne abandonăm cu toată ființa iubirii. Despre lucrurile care sălășluiesc în adâncul inimii și uneori e aproape imposibil să vorbești despre ele. Despre viață și moarte. Lumină și întuneric. Despre căutări, rătăciri și reveniri.
„…mă transform într-o coardă sensibilă care vibrează între ce e la vedere și ce este ascuns. Există două lumi, cel puțin două. Pe de-o parte, cea pe care o vedem toți, despre care citești în ziare, ce se spune cu voce tare – și, pe de alta, o lume ascunsă. Toate lucrurile pe care nu le spunem, pe care le trecem sub tăcere sau pe care nu vrem să le recunoaștem. Acolo sunt toate fricile noastre. Și toate speranțele neîmplinite sau ceea ce n-am avut puterea să obținem.”
O poveste lirică a dorului și a tristeții, în care „același drum poate duce și la fericire și la suferință.” Un tărâm îndepărtat unde sufletul este într-o perpetuă căutare a fericirii, pendulând între lumină și întuneric, agățându-se cu toată iluzia de iubire, dar unde „toate pier până la urmă: și săruturile cele mai fierbinți, și îmbrățișările cele mai sincere și vorbele cele mai frumoase. Toate pier și se șterg până la sfârșit.”
Simțim greutatea cerului și greutatea tradițiilor, frumusețea peisajului și frumusețea iubirii în toate formele ei. Simțim răceala iernii și răceala care apare între îndrăgostiți. Simțim duritatea mediului și asprimea vieții locuitorilor acestuia, care se reflectă în comportamentul și în emoțiile lor. Este lumea pasiunilor puternice și a tragediilor inevitabile. Contradicția dintre adevărurile inimii și cele ale realității este sursa tragediei, dar și a luminii noastre.
Cărțile lui Jón Kalman Stefánsson au o sensibilitate aparte, care scoate din noi universuri necunoscute. Dar aceste universuri trebuie descoperite de fiecare cititor în parte. Atmosfera din cărțile lui JK nu se poate descrie, este ceva ce simți când citești, ceva specific lui Stefánsson. Un mister și o tensiune, o plăcere și o melancolie, învelite într-o pojghiță de lirism. Dar nu trebuie să insistăm prea mult pe cum scrie scriitorul, nu trebuie să îi disecăm stilul, pentru a-l nu „desvrăji”.
Pe Stefánsson l-am întâlnit la începutul iernii lui 2018 în București. Mi s-a părut un povestitor în afara timpului, un suflet pierdut care a renunțat la regăsire. A fost o întâlnire ca o simfonie. Nu mi-e clar dacă eu am fost de acord cu el sau dacă el a fost de acord cu mine, cert este că fără mister nu există viață.
JK spune că nu se poate gândi la viață altfel decât la scris, este o parte din respirația și din bătăile inimii lui. Întotdeauna și-a dorit și a crezut că ficțiunea și poezia ar trebui să conteze, ca toate artele. „Ar trebui să influențeze oamenii, sentimentele lor, părerile lor, felul în care privesc lumea și cum se privesc pe ei înșiși. Literatura ar trebui să conteze. Pentru individ și societate. Poate și ar trebui.” Iar scrisul lui Stefánsson este o artă în sine, imprevizibil, nu știi unde te va duce, ce taine mai deslușește în tine.
El se simte ca un muzician de blues, care își scrie melodiile în întuneric, dar atunci când le cântă este fericit. Cei care nu cunosc întunericul, nu pot cunoaște nici lumina. Tocmai această tensiune dintre viață și moarte, dintre lumină și întuneric îi umple scrisul, ca natura aspră a Islandei, care în cărțile sale poate părea un personaj în sine.
„În iunie este atât de luminos peste Islanda încât este aproape imposibil să mori.”
Niciun drum nu duce dincolo de lume, dincolo de pierdere și suferință. Niciun drum nu duce acolo unde frumusețea dăinuie, iubirea nu se stinge, frazele nu se termină, visurile nu se destramă, săruturile nu se sfârșesc, lumina nu piere…
„Durează mult să înțelegi cele mai simple lucruri. Că viața poate fi o respirație foarte scurtă.”
„Și cum să faci să le aduci mângâiere morților?”
Jón Kalman Stefánsson, „Povestea Ástei”, Editura Polirom, anul publicării: 2022, traducere din limba franceză de Magda Răduță, nr. de pagini: 453
Puteţi cumpăra cartea (şi) de la:
scrie un comentariu