Întâlnirea cu biocharia. ritual ecolatru a fost una neașteptată și hipnotizantă. Nimic nu te poate pregăti pentru ceea ce vei găsi aici: de la un film subacvatic în care personajele principale sunt măicuțele, la fibre sintetice, case cu hobbiți în valea euphorbia și la postadevăr, Mihók Tamás reușește să farmece cititorul printr-un discurs inepuizant și nelimitat, într-un teritoriu în care groaza se amestecă cu o realitate originară simulată și îmbinată aproape ispititor cu o tangibilitate sintetică; și în care nici măcar erotismul nu este absent.
Poezia din biocharia se află într-o stare simbiotică, spațiul ecologic conviețuiește cu cel sintetic. Cele două zone sunt greu de delimitat și e important să nu o facem: biocharia. ritual ecolatru este un discurs unitar despre viața ecologică și postumanism, iar micile lumi conturate în universul acesta verde și reciclat ne oferă posibilitatea unei proiectări suprarealiste. Temele pe care le traversează în acest demers cât se poate de straniu sunt foarte diverse: se nasc treptat, prin poeme, civilizații și colonii, iar mare parte dintre ele pozează în simulacre neobișnuite și fără limite.
Senzația pe care o ai, ca cititor, este una îndoielnică – te afli în ipostaza unui Descartes postmodern care se întreabă dacă această realitate din biocharia există cu adevărat, dacă nu e o minciună, și, dacă nu cumva, creatorul ei e, de fapt, malefic. Este ușor astfel să cazi în mrejele aproape artificiale ale unui spațiu oniric – este oare doar un vis? Câteodată ești scos din tărâmul biochariei și îți este reamintită realitatea prin elemente cât se poate de reale și cotidiene (ca chupa chups (pag. 41), dedeman (pag. 43), dozele de unică folosință (pag.44) ș. a.) și, în astfel de momente, ești tentat să crezi că nu ai fost păcălit. Însă această reîntoarcere cu picioarele pe pământ se poate dovedi a fi o farsă nuizibilă: ești ancorat bine, dar realitatea este deficitară și amețitoare, e rezonabil să crezi că nu ești acasă, pe planeta Pământ, ci că plutești pe spatele unui grifon pe jumătate mecanic într-o altă lume posibilă: „civilizația în miniatură/ creată pentru tine/ structurile re/ -ziduale/ întâmpinând structurile/ autorizate” (pag. 45).
Adesea vei fi tentat să crezi că ai intrat în teritoriul unei civilizații întregi reciclate – tot spațiul și toate viețuitoarele au fost aruncate într-o groapă de compost și ce a rezultat este ceea ce reușești să țeși acum cu privirea, citind cuvintele. În acest sens, pare adevărat ceea ce spune V. Leac pe coperta 4: „Straturi de civilizații carbonizate unde zace îngropat umanul, din care nu a mai rămas decât inteligența și imaginarul modal, un thu expirat în care alții încearcă să reconstituie lumea uitată.”
Nu va fi ușor să te pui la adăpost de ispita de a vizualiza acest ritual ecolatru ca pe o lume parazitară în care nu se știe deloc care este gazda și care parazitul (ar putea să fie componenta artificială, dar la fel de bine natura însăși). Erotismul se strecoară prin cele mai neașteptate crăpături, iar biocharia ar putea la fel de bine să fie un hibrid. O împăturire a umanului în niște artificii extrasenzoriale; personajele care apar periodic nu sunt plasate acolo, ci survin cu o naturalețe magnetizantă. Și totuși, în tot acest vortex fantasmagoric, tonul poetului nu dispare. Se simte în spate o voce care ghidează tot ceea ce se întâmplă, ceea ce ne face să credem (cu același scepticism descartesian, deși poate rămâne într-un stadiu liminar perpetuu) că privim spre un laborator gigantic în care tot felul de experimente se întâmplă – şi au succes.
Poeziile din acest volum nu sunt lipsite de obscuritate; doar că elementul criptic nu e nelalocul lui, doar intensifică uimirea și groaza pe care adesea le simțim traversând acest spațiu ca o oglindă, însă atunci când privești îndelung îți este dificil să identifici instant care dintre cele două imagini este adevărată. Corporalitatea poate nu este unul dintre conceptele cheie care alunecă în acest volum în mod concret, dar sunt suficiente moduri în care aceasta e scoasă la suprafață: viețuitoarele în toate formele, colonialismul și umanul (care iese la suprafață în cele mai neașteptate moduri și secvențe, ca în poemul „look back in anthropocene”: ce eră? ce secvență? am obosit – pag. 46).
Viața pe care o propune Mihók Tamás este parțial ireală, dar prinsă cu niște clești cât se poate de materiali – nu întâlnim și nici nu avem acces la mecanismele de susținere ale acestui trai, dar ce putem cunoaște este călătoria aceasta printr-o lume când de basm, când science-fiction, printre ciuperci, licheni, turnuri de apă, globuri de sticlă și, pe de altă parte, rețele de hipertensiune și holograme acolo unde „cu ultima suflare schimbăm subiectul” (pag. 10) și dezvăluim umanul înveșmântat în trucuri adesea extravagante: „progresul civilizației fusese testat în vid./ un singur cadru de secvență, era glaciară,/ de-ajuns pentru adevăr.” (pag. 47) Mihók Tamás este poate un trickster, iar biocharia este spațiul ideal în care șarlatania să se amestece cu o redefinire nemascată a adevărului.
O combinație hipnotizantă între un spațiu feeric și unul primar: imaginația, care dă naștere tuturor posibilităților fantasmagorice, amestecată cu o reîntoarcere dinamică la originar. Nu există nicio întindere între cele două lumi; trecerea nu se face gradual, ci în mod firesc. O lume verde încapsulată într-o safe zone sintetică. Un volum de poezie care nu te va lăsa rece, ci te va răci progresiv printr-o inseminare aproape fatală.
RMN (noapte polară)
There is nothing martyr-like
about devaluin humanity.
Patricia MacCormack
arborase curcubeul metalic
nu va mai subvenționa aerul
ființe cu mănuși de cauciuc
pregăteau exoplantele
pentru procesul de altoire
fibrele sintetice
s-au mutat pe ciuperci instant
taigalele își donau hectarele de licheni
înainte să luăm diverse forme
am inspirat ne-am spart plămânii
ca pe niște pungi de chipsuri unsuroase
am băut substanțe ne-am contrastat
Mihók Tamás, „biocharia. ritual ecolatru”, Editura fACTalia, anul publicării: 2020, nr. pagini: 72
scrie un comentariu