Multă vreme nu s-a știut cum au ajuns în muzeele rusești capodoperele absolute ale artei începutului de secol XX. Aceasta este povestea lui Serghei Șciukin, colecționarul care a lăsat Rusiei peste două sute de picturi, opere esențiale de Matisse, Picasso, Gauguin, Cezanne.
Explorarea misterelor colecției Șciukin semăna cu săpăturile arheologice, cărora li se aduc la lumină, cu precauții infinite, straturile succesive: istoria, arta, miturile și legendele familiale, copiii, nepoții, contemporanii…
Fragment
Într-una din ultimele zile de dinaintea închiderii, la 30 aprilie 1906, a Salonului Independenților, Serghei Șciukin și fiul lui mai mare Ivan intră în sera monumentală de pe Cours-la-Reine, moștenire azi dispărută a Expoziției de la Paris 1900. Auzind strigăte încă de la intrare, se iau după furtuna de glume, exclamații furioase, hohote de râs ale mulțimii care batjocorește viziunea arzătoare a fericirii propusă de un pictor.
Într-un peisaj idilic, personaje dansează, se îmbrățișează și cântă, o pastorală clasică, reinterpretată în stilul fovismului. Unica pânză expusă de Matisse la Salon: Fericirea de a trăi.
Ivan va povesti scena după șaptezeci de ani, în interviul acordat lui Beverly Kean, prima scriitoare care s-a ocupat de istoria colecționarilor ruși.
În mijlocul celor care râd, adunați în fața tabloului, fără să dea nici o atenție batjocurilor, vorbelor mânioase, comentariilor indignate, Serghei a înțepenit, aproape tremurând, cu siguranță pradă acelui val instantaneu de emoție care-l inundă și îl posedă în momentul în care a recunoscut o operă ca fiind a sa. Așa cum spunea chiar el: „Nu eu aleg un tablou, tabloul mă alege pe mine.”
Povestirea e foarte puțin romanțată: în mare, așa s-au petrecut lucrurile. Un comisionar al Salonului trece prin mulțimea care râde, se apropie de tablou și lipește pe ramă o etichetă: „vândut”. După primele exclamații de neîncredere, după huiduieli, după ridicări din umeri și clătinări din cap, se așterne o tăcere jenată. Banii fac întotdeauna acest efect. Literalmente, parcă ar fi trecut un înger… Sau, mai curând, după cum își amintește Ivan, a trecut un domn chel, cu pielea închisă la culoare, îndesat, mic de statură, cu ochi mari și triști: Ambroise Vollard, care-și salută clientul, „Monsieur Stchoukine”, cum se scria pe-atunci.
(…) Rusul nu lăsa pânza din ochi. Abia pierduse un fiu și descoperea acest tablou straniu, care îl bulversa și îl atingea până în adâncul sufletului. Matisse folosea deformarea motivelor așa cum se folosește disonanța în muzică… Da, asta era: o armonie disonantă, o scenă de pace absolută, de o insolență absolută, care îi întărea convingerea că viața rămâne o fericire. În ciuda orelor de durere, a îndoielilor care-l măcinau, a întunericului care învăluia răspunsul la întrebarea de nesuportat despre vinovăția lui. Sfidând fluviul înghețat care-i înghițise fiul, invitația aproape zeflemisitoare la fericirea de a trăi. Da, fericirea însemna să-ți bați joc de lume! Iar lumea reacționa cu violență la provocare, un concert de râsete și de sarcasme, ca un acompaniament disonant și cu toate acestea asortat exact scenei.
Pe Serghei Șciukin îl fascina mai ales un mic detaliu, în jurul căruia părea să se ordoneze întreaga compoziție: sus, spre linia mării, pe nisipul ca o suprafață plată, galben viu, șase dansatori goi, desenați cu contururi groase, negre și portocalii, într-o horă îndrăcită, contrastând cu pozițiile lenevoase ale creaturilor din jurul lor și invitând la o fericire de a trăi pe care Serghei o pierduse.
– Aveți adresa atelierului lui? Mi-ar plăcea să-l întâlnesc.
– Quai Saint Michel 19, răspunse automat Vollard, surprins, căci colecționarul rus nu obișnuia să se vadă cu pictorii.
În primele zile ale lunii mai 1906, urcând cinci etaje, Serghei Șciukin intră în micul apartament-atelier, ale cărui ferestre domină Sena, Luvrul, Pont‑Neuf și Notre-Dame… Henri Matisse nici nu bănuiește în ce măsură l-a vrăjit tabloul său pe bogatul industriaș rus, aflat într-un moment fatidic al existenței lui.
Artistul a ajuns și el la o cotitură importantă a carierei. Fiu al unor burghezi modești din regiunea textilă din nord, de când a venit la Paris, în 1891, încearcă fără succes să trăiască de pe urma artei lui. Venise să se înscrie la atelierul lui Gustave Moreau ca să se pregătească pentru examenul la Arte, și acesta pronunțase o frază premonitorie: „O să revoluționezi pictura.”
De 17 ani tot încearcă: certat cu tatăl lui, negustor de grâu la Bohain, în Aisne, care l-a considerat toată viața un ratat; trezind o ostilitate atavică din partea artiștilor consacrați și a mediului academic parizian. Reacțiile necontenite de respingere pe care le trezește pictura sa au făcut din el efectiv un ratat, care vinde copii ale tablourilor de la Luvru, întreținut de soție, ajutat de prieteni. Dar este un ratat ilustru, căpetenia rataților, răcnind prohodul vechii picturi și capabil să-și câștige devotamentul orb al micului cerc de colegi și de admiratori, artiști și amatori de artă ca fermecați de talentul lui, începând cu Amélie, soția, modelul, mângâietoarea lui lumină intimă, umilul lui mecena cu munca mâinilor ei de modistă, stânca lui în fața încercărilor vieții de zi cu zi.
(…) Scandalul tot atât de răsunător al tabloului Fericirea de a trăi la Salonul Independenților a înfierbântat din nou mulțimea de detractori, care nu fuseseră niciodată atât de numeroși, nici atât de virulenți. În asemenea măsură, încât au atras atenția căutătorilor de talente. Deja, de o bucată de vreme, galeriștii și colecționarii aflați în fruntea reînnoirii artistice își puneau întrebări asupra acestui talent original și de neclasificat, atât de înzestrat în arta falsei neîndemânări și a redării emoției intense prin mâzgăleală. Apollinaire, unul dintre admiratorii săi necondiționați, va scrie curând că se aruncă cu pietre într-unul dintre cei mai seducători artiști ai plasticii contemporane. (…)
Șciukin și Matisse se întâlnesc deci la momentul potrivit pentru a trece, unul grație celuilalt, la o etapă superioară. Henri Matisse a evocat prima lor întrevedere în diferite convorbiri și într-o scrisoare adresată lui Henri Manguin în iunie 1906.
„Șciukin, importator de țesături orientale la Moscova, avea cam cincizeci de ani. Era vegetarian și extrem de sobru. Petrecea patru luni pe an în Europa. Iubea plăcerile profunde și senine. A venit într-o zi să-mi vadă tablourile, pe cheiul Saint Michel.” Rusul remarcă o natură moartă și se declară interesat: „O cumpăr, dar mai întâi trebuie să o am la mine, dacă pot să o suport și dacă va continua să mă intereseze, o păstrez.” Matisse era foarte în vârstă când a tras concluzia, multă vreme după această întâmplare: „Am avut noroc că a suportat natura mea moartă și că această primă încercare a fost trecută fără greutate.”
În realitate, Șciukin nu va da urmare cumpărării de încercare a marii naturi moarte datând din 1900, Cafetieră și supieră pe o masă sau Veselă pe o masă. Se știe astăzi că această operă a fost achiziționată în aceeași epocă de la Matisse de către Ambroise Vollard, care i-a plătit pentru ea 150 de franci, și a fost repertoriată printre alte opere figurând în registrul lui din 1906. Îl descoperim aici pe Vollard atras de mireasma apetisantă a banilor care adie dinspre Șciukin, pentru că i-a revândut acestuia Natura moartă cu supieră doi ani mai târziu, la 28 aprilie 1908, cu 800 de franci.
La sfârșitul acestei vizite de recunoaștere, Șciukin îi plătește lui Matisse 100 de franci pentru un desen și două litografii, menționate și ele în scrisoarea către Manguin, ca și cum acest nemilos om de afaceri n-ar fi îndrăznit să plece cu mâna goală de la un pictor.
Natalia Semenova, Andre Delocque, „Colecționarul”, Editura Vremea, anul publicării: 2019, nr. pagini: 264
Cartea este disponibilă pe site-ul editurii.
scrie un comentariu