În lumea lui Ovidiu Baron, din volumul de poeme pâinea uriașilor, două direcții interferează de-a lungul întregii cărți: o atmosferă din tablourile lui Caravaggio, marcată de un ușor colorit tenebros, cu un autobiografism expresionist, ambele dimensiuni fiind proiectate pe fundalul unui ,,psihism vibrant” (Bachelard), fantasmatic.
Dimensiunea plutonică a actului creativ sau memoria apolinică a locurilor dezvăluie o tendință constantă de relativizare, disipare sau glisare a perspectivelor, fapt care permite o întrepătrundere a trecutului cu prezentul, a incertitudinii cu speranța, a relatării cu meditația. Uneori, o anumită inconsistență senzorială și trupească, deopotrivă, reflectă dinamismul fluctuant, nestatornic al existenței. Pe când hârtia, ,,acest deșert imens care trebuie traversat și care nu este niciodată traversat”, vorba lui Bachelard, a menținut tensiunea contrariilor, luptele interioare, sfâșierile sinelui, respectând întotdeauna un fel de contract subteran al imaginației și al febrei creative:
,,în fiecare zi îmi aminteam câte ceva despre mine/ niciodată suficient pentru un portret chiar și minimalist/ mai mereu cu sentimente neclare, cu gânduri nespuse,/ cu aventuri neterminate/ știu, mi-a plăcut mereu să mă pot întoarce/ nu am detonat podurile, nu am ars decât hârtia,/ cea care a suportat minciuna, delăsarea, desfrâul/ ea a fost contractul cu demonii mei/ cu legiunea care grohăia în inimă, în creier și în stomac/ am păcălit-o, am repetat greșeala de sute de ori” (peștera)
Întâlnim un spațiu domestic încărcat de ambianța unui inaparent care încearcă să se facă auzit, să capete contur concret prin intermediul obiectelor sau al unei structuri lemnoase impregnate de un viu ancestral:
,,casele au viața lor, independent de a noastră, pe bune,/ a zis ea, uitându-se înăuntru ca spre cealaltă lume/ mai ales cele de lemn, pentru că lemnul e viu până se face fărâme/ și chiar și atunci, dacă asculți atent, poți auzi câte ceva din ce spune”
O apropiere de locurile acestea se realizează, adunând acele cioburi de memorie aflate dincolo de pânzele de păianjen care prezervă trecutul. Forța oglindirii dispare și ea, singura care dezvăluia nu atât o formă trupească, cât un contur evanescent al sensibilității feminine expuse în lumina de atâtea ori difuză a prezentului:
,,m-am apropiat să șterg pânza de păianjen, să văd mai clar/ rând pe rând, cu praful și cu pânza dispărea un chip de fată/ speriat, m-am întors înspre ea, în zadar,/ cu oglindirea dispăruse și ființa ei adevărată” (cioburi)
Apropierea de universul înconjurător, pătruns de-o inconsistență a formei, dar și a mișcărilor într-un spațiu tot mai vast și mai impersonal, produce în mintea și în imaginația poetului noi prilejuri de contact, mai ales vizual, cu un univers care își devoalează, pe lângă latura concret-obiectuală, și o dimensiune epifanică a existenței, în măsură să transfigureze lumea văzută și simțită:
,,am ieșit din vârtejul de carne și am plutit în derivă/ ajuns undeva, la picioarele unui pustnic bătrân,/ l-am auzit bucurându-se sincer:/ câtă lumină, doamne, pe o foaie albă,/ câtă lumină/ apoi a luat un creion și a început să caligrafieze pe mine/ niște litere plumburii/ cândva, vei zbura din nou, mi-a zis, și a râs” (derivă)
Prin relatarea alertă, febrilă, apropiată de ritmul unui dicteu automat, aflăm că poetul ia parte la un ceremonial al apropierii și pătrunderii, adesea cuprinse de o neliniște vibratilă, în materia lumii sau a naturii stihiale. Pătrundere care se desfășoară în ritmuri dinamice sau onirice ale devenirii și simțirii:
,,am înotat printr-o mlaștină curgătoare, îndelung/ de fiecare dată ridicam brațele, ca niște lopeți cu nămol/ în urma mea, un râs ca un lătrat/ sau ca un mârâit/ am lopătat mai tare, de data asta ridicam dungi de nămol/ râul de nămol era tot mai lung, ajungeam aproape de izvoare/ în curând aveam să intru în munte, mă gândeam cum aveam să înot/ cu izvoare și cu jumătăți de munte/ pe sub prima pădure a tăcut râsul, sub a doua lătratul și,/ chiar când mă pregăteam să intru sub munte, mârâitul/ mă durea tare piciorul drept/ și brațele, desigur, dar altfel/ m-am întors acasă pe un râu adevărat, de apă, cu brațele sub cap” (izvoare)
De aceea, perspectiva poetică a versurilor date și, până la urmă a întregului volum, este cea a copilului din poemul După melci al lui Ion Barbu, care, neținând cont de instabilitatea naturii, îi cântă melcului descântecul, invitându-l să iasă din cochilie, grăbindu-i astfel sfârșitul. Cunoașterea și simțirea mediului înconjurător, de un firesc al povestirii, dinamic și spontan, nu se petrec fără un risc, conștient sau nu, al dezvrăjirii unui univers de semne și afecte care învăluie în mister și într-un discret aer de memorie ancestrală mediul înconjurător.
Burgul sibian, ca la Radu Stanca, este dezvăluit într-un cadru nocturn nu atât al peisajului exterior, cât al conștiinței de sine, mult prea încordate și marcate, amintind parcă de universul unui Dostoievski sau Gottfried Benn. Pașii îl poartă pe poet pe străduțele întunecate, iar gândurile și proiecțiile fantasmatice îl urmăresc pe acesta și compun un periplu sau un concert fantomatic de voci și chipuri ale mustrării, rătăcite printre ziduri sau pe podurile de piatră, umbrite de necunoscut și teamă. Și în aceste circumstanțe insolite, Ovidiu își arată măiestria, creând o poezie de atmosferă:
,,de-abia se aprinseseră felinarele, iluminau Piața Mare timid/ în centru, unul oscila indecis, azvârlind umbre inegale spre margini/ din podurile abandonate se iscau scânteieri întrerupte/ în orașul nostru acoperișurile au ochi/ prin ei ne pândesc monștrii, pe acolo pătrund răutățile și/ blestemățiile lumii/ sunt conectați cu toții la intestinele subterane,/ pe sub piețe și biserici,/ unde conți malefici din Evul Mediu chefuiesc nestingheriți/”
sau
,,în spatele meu se aud murmure și mă întorc/ sunt două șiruri lungi, unul de capete, altul de trupuri/ primele par să tânguie un cânt dintr-o religie desființată/ corpurile se deplasează monoton, un simplu act de prezență/ mă dau la o parte și cele două șiruri mă urmează” (nocturnă 1)
Două lumi se întâlnesc la confluența memoriei – cea reală, spațiul predilect al amintirii care se revarsă în prezent, cu cea imaginară, încadrată într-o aură fantast-gotică, încărcată de energia confesivității jurnaliere, într-o atmosferă atemporală, de epos expresionist.
Ovidiu Baron, pâinea uriașilor, Casa de Pariuri Literare, anul publicării: 2022, nr. pagini: 114
Puteţi cumpăra cartea de la:
scrie un comentariu