Alexandra Pâzgu scrie o poezie simplă acompaniată de scenarii și imagini cu care rezonezi ușor, fără niciun efort, în fond „cuvintele generației noastre/ sunt selfie și anxietate”(pag. 8), dă tot ce ai fiind nu doar un soi de dicton autoironic (dar pe care totuși nu se poate să nu-l luăm și în serios), ci și un demers când rapid, când lent despre identitate, navigând transparent și cu sinceritate prin câteva din dificultățile specifice generației millenniale, cu o atenție specială față de poezie și efectul ei.
Romulus Bucur notează pe coperta 4: „această carte de identitate e una perfect valabilă; pe post de filigran care împiedică falsificarea avem selfie și anxietate. Avem performance trist.” Cred că e ceva ce definește tare bine cartea Alexandrei Pâzgu, această idee de performance, adesea trist, dar poate că nu întotdeauna — un performance autobiografic care-și oferă spațiu afectiv divers pentru explorări retrospective și viitoare. Poemele sunt directe și la persoana I, dar pe lângă acest prim indicator avem de-a face mai degrabă cu o voce naturală și onestă care adesea se lasă în voia propriei tristeți sau sentimentalități — ies la suprafață imposibilități și post-reacții, nostalgii și priviri înapoi care adesea se doresc constructive, alteori sunt simple tatonări individuale din care nu reies concluzii palpabile.
Instanțele des analizate de poetă se mișcă în universul singurătății, dar și în cel al relaționării, al iubirii, dar și al absenței sale — ne întâlnim cu mai multe dedublări mai mult sau mai puțin subtile care poate ne indică această relație diversă cu lumea, în care a fi unilateral înseamnă a-ți dezamorsa emoțiile, a rămâne plat și fără contur, fără nicio conectare reală la ceea ce se mișcă în jurul tău. În acest tăvălug afectiv ne întâlnim și cu poezia, reiterată și readusă în prim-plan în mai multe poeme, făcându-ne astfel să conchidem că nu se dorește niciodată o renunțare la ea, nici măcar teoretică. Impresionabilitatea și, poate, caracterul terapeutic al poeziei nu sunt cele care interesează cel mai mult în acest cadru: cred că în dă tot ce ai se recunoaște mai degrabă o imposibilitate de a scăpa de ea, în primă instanță, încununată înspre final cu o declarație ușor agresivă, ușor sentimentală, transportând-o într-un scenariu primar de mod de viață:
„vreau să supraviețuiesc poeziei/ să trăiesc superficial/ și să fiu fericită undeva în sudul franței sau în italia/ sau în viață, în general.” (pag. 96)
Am putea spune chiar că discuția despre poezie este semi-obsesivă aici, este pe rând mecanism, pură întâlnire, necesitate, instanță teoretică, instanță ajutătoare, un ghimpe în coaste, ceva salvator și ciclul se reia, apărând lesne și alte lumi posibile care s-o cuprindă și s-o înțeleagă: „poezia e ceea ce scapă/ ceea ce rămâne după ce/ ne-a scăpat totul/ după ce n-a mai rămas de scăpat/ nimic” (pag. 82). Întregul demers poetic din cartea asta pare să (re)vină și să (re)introducă într-un fel sau altul poezia în miezul său, într-atât încât poate nu ar fi departe de adevăr să credem că miezul e, de fapt, însăși poezia din care nu se poate evada, de care se dorește și nu se dorește să se scape, o rotiță când ruginită, când unsă absolut perfect care pune lucrurile în mișcare: „poezia e igienă zilnică” (pag. 84)
Însă dă tot ce ai nu e o apologie a experienței poeziei (cu instanțele sale teoretice și practice), ci și o privire directă asupra diverselor aspecte ale vieții de zi cu zi: dragostea, intimitatea, prietenia, îmbinate atrăgător cu mici scenarii concrete și chiar îndemnări „clasice”, folosite și refolosite până când devin simbolice, adesea chiar sentimentale (părând adesea autoironice). Alexandra Pâzgu ne vorbește despre tot ce înseamnă poezia în cadrul acestei lupte zilnice de a fi mai bun, mai de succes, vorbind treptat despre micile frici și anxietăți ale generației sale, dar și despre deconstruirea propriului sine („am să deconstruiesc acest eu împuțit” / pag. 28), un mic război dându-se între două moduri diferite de viață: ceva meaningful și ceva superficial, viața ca instanță spirituală gratifiantă (o căutare de sens superioară, nu religioasă, ci prin intermediul artei) și viața ca trăire, pur și simplu, cu periplurile ei simpatice și dezastruoase, un pic de mișcare, mâncare de oameni normali (pag. 90), yoga, un pic de sănătate, un vin roșu bun: „să inspiri, respiri regulat/ ca să fii sănătos/ să scrii poezie.” (pag. 90)
Volumul de debut al Alexandrei Pâzgu m-a cucerit datorită subiectelor explorate, a modului în care se întoarce de la stânga la dreapta cu privire la identitate, poezie și viață. Mi-a plăcut simplitatea, intensitatea slabă, dar sigură, constantă și onestitatea cu care se mișcă în fiecare poem. Am simțit, citind, o absență a temerii reale în fața cuvântului (nu știu dacă ea există sau nu, dar nu am simțit nesiguranță sau vulnerabilitate în fața scrisului).
Fie că avem de-a face cu scenarii rapide sau lente, cu poezie sau dimineți la 5:30 sau cu folosiri excesive și deranjante ale cuvântului „ok”, poeta își continuă performance-ul. Într-un fel sau altul, dă tot ce ai s-ar putea să însemne și să slow down, uneori să îți asumi regrete și să privești înainte pentru că ești tu — și, în locul tău, nimeni altcineva.
„spune-mi, cum ai vrea să fie poezia perfectă,
aia pe care, când o citești, se oprește totul în jur
nimic nu mai contează
poezia aia care te scoate, nu din cotidian,
ci din depresie
poezia aia care te scoate din anxietate
din frica de moarte
spune-mi cum ar trebui să fie scrisă acea poezie
pe care, când o citești, nu sună a literatură moartă
a lecții și compuneri, a trecut degeaba
amintiri din altă epocă
viața altora, nu a ta
ceva ce știi că ar trebui să înțelegi și să apreciezi
dar totuși nu
pentru că e lame
cum e poezia aia
cea mai cool melodie
cea mai naturală chestie
totuși atât de simplă și
totuși atât de deep
spune-mi cum ar trebui să fie
și eu o să am grijă să fac un hit
(semnat smiley poetul generației noastre)”
(pag. 44)
dă tot ce ai, Alexandra Pâzgu, Editura Tracus Arte, anul publicării: 2021, nr. pagini: 98, câștigătoare la categoria debut poezie în cadrul Premiilor Sofia Nădejde pentru literatura scrisă de femei
Puteţi cumpăra cartea de la:
scrie un comentariu