În Instalația ne întâlnim cu poeme-fluviu și o intimitate care se desfășoară treptat și la care nu avem acces cu adevărat, suntem spectatorii intensității și o înțelegem tocmai pentru că uneori am fost și noi acolo, în mijlocul senzației și inconștienței. Și știm că nu o poți prinde în mâinile tale niciodată, te miști înăuntrul ei ca un agent care o poate analiza doar retrospectiv. Pare a exista un zid între experiență și versuri, între real și narațiunea despre real (care câteodată pare a accesa mai degrabă tărâmul neînțelegerii, chiar mai departe de lucrurile pe care le putem vedea cu ochiul liber; “o țesătură înșelătoare pentru viața reală pe care o avem/ și care ține atît de puțin.”/ p. 60).
Se joacă cu ficțiuni care par a avea anumite însemnătăți pe care noi nu le știm și la care nici nu putem ajunge fără un context prealabil — rămâne totuși un soi de șovăială aici pentru că și dacă ajungi la contextul din spatele versurilor, se poate să rămâi încă în ceață (pentru că instalația “e mai puternică decât mine. (…) / Eu nu voi mai lumina din persoana mea.”/ p. 9). Versurile din Instalația nu par a fi făcute pentru a fi pătrunse prin înțelegere, ci mai degrabă prin trecere & proces. Ca un spectacol de circ sau, mai bine, acel moment unic când rămâi în mijlocul unui bâlci și toate zgomotele (tipic “asurzitoare”) îți bubuie în urechi și, pentru o secundă, ești în mijlocul lumii și nu înțelegi nimic, dar poți simți prin bătăile inimii tale că ești cât se poate de “în viață”, un moment fugitiv care te face să crezi că ai tras cu ochiul la cealaltă parte a realității, la partea nevăzută unde se creează intensitatea. Sigur că, de fapt, nu ai accesat nimic și nu știi — dar prin iluzia asta poți țese treptat o carte ca un zid suficient de crăpat cât să-ți stârnească interesul, dar nu suficient încât să vezi dincolo.
Poezia lui Alex Văsieș are o logică internă puternică pe care, din afară, o poți vedea ca orice altceva. Trecem de la party-uri și fete la poeme despre un soi de dedublare unde se amestecă personaje și instanțe credibile & incredibile (ca în poemul Pastorala Alemană:
“într-o după-amiază de vară din copilăria mea Bavaria,/ anii ‘70 (…)/ Iubirea mea e atomică, dar nu îi poate atinge./ Ce jos era cerul cu luminile lui, ce excitați și frumoși noi toți, în blînda lui strînsoare.” (p. 12)
Ce m-a surprins în mod plăcut la poezia lui Alex Văsieș (pe lângă îndrăzneala și capacitatea unor poeme lungi și dense în ceea ce privește conținutul și limbajul) a fost această (adesea) armonizare a versurilor, deschiderea în fața unor senzații des proiectate/analizate/căutate în poezie & curajul de a romantiza (“Numai focuri și umbre,/ și splendoarea distanțelor în noapte./ p. 47).
Cartea e nelipsită de un anumit erotism pe care nu se ferește să-l aducă la suprafață — un erotism care ar aluneca lesne în teritoriul lasciv, dacă i-ar da voie. Există aici o transparență grozavă pe care o resimți și în relația cu realitatea și inconștiența. Intensitatea trebuie testată constant și întâlnirile, iubita, fetele, clubul și muzica, secvențele reale & ireale se țes toate în jurul acestui manifest despre realitate și irealitate. Cu Alex Văsieș te plimbi prin viață știind că e un soi de iluzie, dar e singurul adevăr de care suntem capabili, așa că ne prindem bine de el și-l exploatăm. De aici transparență constantă și (aparent) neobosită (chiar și când o asemenea stare ar fi declarată), asumarea în fața intensității, intuind cumva că aici e cheia, aici avem o șansă să pricepem ce se întâmplă, dacă am reuși să fim opusul a ceea ce ni se întâmplă. Dar cum nu reușim, ni se cuvine trăirea și scrierea despre.
M-a interesat în mod deosebit și incursiunea într-o anumită perioadă a existenței umane, copilăria — proiectată nu doar prin intermediul inocenței acelei perioade, ci tocmai printr-o anumită inconștiență, un fel de a fi, știind că ești, dar fără a înțelege prea bine trecerea timpului (și, în definitiv, a vieții, cu riscul unui patetism, versurile lui Alex sunt departe de orice patetism, în fond). Mi s-a părut că am putut privi puțin în universul copilăriei ca inconștientă și capacitate de a fi tocmai așa, unde fricile și grijile sunt absolut autentice și în același timp neglijabile, dar numai retrospectiv, poate că există acolo un anumit tip de intensitate pe care nu-l accesezi cu adevărat niciodată (nu rațional, nu “punând mâna pe el”), cu toate că-l simți pe tot parcursul acelei perioade.
De altfel, cred că anxietatea nu iese cu adevărat la suprafață în poezia asta, nu o numește, indiferent de perioadele și instanțele pe care le traversează. Dar de ce e asta? Pentru că nu simte grijă, anxietate, frică? Din contra, mi se pare că se inserează peste tot fire care întregesc o narațiune a nesiguranței în fața realității, cu toate intensitățile pe care le traversează. Însă țese un zid atât de puternic între sine și versuri, între sine și realitate, între sine și simțire, între sine și intensitate (orice ar fi acest “sine”), încât pare că vorbește despre unele lucruri din spatele unui geam de sticlă. Vede totul și câteodată își poate trece brațul prin acest geam care, absolut temporar, se lichefiază. Și fiecare solidificare necesită la rândul ei o analiză (cu sau fără sens), nu e o analiză rece sau logică, nu e o analiză din care se trag concluzii și înțelegere, ci un soi de analiză care dorește recuperarea momentului în sine (ceea ce, în mod real, e imposibil, iar asta pare s-o cunoască și autorul proiectului). Aici poate întâlnim cu adevărat intensitatea cu I mare, ca o instalație foarte, foarte puternică, pâlpâie, pâlpâie într-una și, din când în când, atunci când se mai stinge câte un bec, putem respira și oferi un sens. Câteodată acest sens e doar o imagine frumoasă sau un moment concret care a avut sau nu loc în realitatea-realitate, dar trăiește cu adevărat pe secvențe vibrante într-un anumit tip de conștiință.
“Fără putere, eu trăiesc doar lumea asta, pentru
că de-aici e iubita mea, care se va dezbrăca
pentru mine pînă la sfîrșitul zilelor.
Și blindat cu biotice, eu trăiesc doar lumea asta
pe unde ies fetele de la club. În grădina cu leduri
bolnave, cineva latră cînd seara e mai frumoasă.”
(pag. 38-39, Boala regelui)
Instalația, Alex Văsieș, Editura Cartea Românească, anul publicării: 2016, 64 pagini
scrie un comentariu