cronici kooperativa poetică poezie recomandări

O mică bijuterie: „Iubirea pentru morți e cea mai mare” de Cătălina Matei

Cătălina Matei m-a prins de la primul vers: moartea era intimă. Și m-am oprit. Să trag aer adânc în piept și să mă pregătesc.

Ceea ce, desigur, știam deja că trebuie să o fac odată cu titlul. Cu toate acestea, indiferent de ce așteptări specifice sau nespecifice am avut atunci când am ajuns la volumul acesta, pot spune că m-a surprins și mi-a fost imposibil să-l las din mână. Am descoperit o poezie sinceră și clară în care poetica nu se lasă înghițită de tematică, în care nu te întâlnești cu o simplă perorație asupra sau în vederea morții și a pierderii (deși nu ar fi nimic în neregulă cu asta). Ci (și) cu o călătorie simplă și sensibilă a unei persoane ale cărei experiențe și (de ce nu) viață prind formă coerentă și concretă datorită acestor pagini.

Deși probabil va fi privită (și) ca o carte a morții (un lucru cu atât mai tulburător cu cât simți prezența persoanei care o relatează sau care reflectă asupra ei), totuși simt că Iubirea pentru morți e cea mai mare e o carte de poezie mult mai complexă și care explorează multiple fațete ale existenței (de zi cu zi, dar și contemplative). Care prinde și dă formă la rândul său și conturează în mod superb un întreg poetic consistent și cu adevărat emoționant. Cum bine se spune câteodată despre anumite cărți de poezie, am descoperit o mică bijuterie.

Lucrurile despre care vorbește Cătălina Matei sunt acolo și aici, în sensul în care le știm, le vedem și, cel mai adesea, le simțim. Mi-a plăcut foarte tare transparența, dar și ascunderea: modul în care pare să păstreze o anumită undă de tăcere (nici măcar de mister) în fața anumitor instanțe care ar putea dezvălui mai mult decât propria viziune, experiență, senzație sau chiar durere. Sigur că, filtrând prin noi înșine, ajungem să-i narăm și reprezentăm și pe ceilalți într-o măsură sau alta. Un lucru inevitabil pe care-l târâm cu noi în poezie vrând-nevrând. Poate că este o interpretare ultra-personală, dar simt că poeta (sau personajul poetic, pentru că poezia nu e musai mereu despre noi, voi respecta însă această convenție de limbaj) a ajuns în acel spațiu iscusit în care reușește să prezinte și să redea fără a se vârî în existența altora.

Își explorează propria identitate în relație directă cu anumite aspecte și evenimente care, la rândul lor, creează senzații, concluzii, nesiguranțe, dureri, mici bucurii nostalgice și așa mai departe. Par să aibă o viață a lor, la fel cum personajul poetic prinde nuanțe la fiecare pas și are această aură a unei siguranțe oarecum concentrate. A siguranței de a ști cine ești, chiar și atunci când lucrurile îți alunecă de sub picioare.

Am găsit în poezia Cătălinei Matei un discurs onest (și chiar limpede) despre maternitate, despre relația de cuplu și câteva din dimensiunile sale dureroase: ale depărtării și despărțirii. Ale inconsecvenței mișcării dintre două corpuri care par să nu comunice corespunzător și ajung să se rupă dintr-o nepotrivire de gesturi (care nu mai duc, de exemplu, la simplele întâlniri sexuale). Lumea din poezia asta e într-adevăr mică: relația cu copilul, cu soțul, despărțirea, munca casnică, oboseala, fricile, anxietățile, micile și marile neajunsuri ale existenței, rememorarea copilăriei, moartea tatălui, apăsarea existenței nedrepte a COVID-ului, faptul că putem trăi în afara războiului și putem avea griji în afara lui, griji care ne pot tulbura, într-un fel, chiar mai mult — pentru că poartă marca noastră personală. Toate acestea, cum am spus, ar putea contura o lume mică în sensul în care sunt sigură că sunt multe persoane ale căror vieți se desfășoară întocmai.

Cu toate astea, simt că nu e nimic cu adevărat mic în poezia Cătălinei Matei. Care a reușit, în definitiv, să transforme și transporte toate acestea într-un univers clar și sensibil — a cărei însemnătate personală n-o putem (poate) cunoaște, dar a cărei reverberație exterioară o putem simți destul de lesne. M-a interesat în mod special discursul despre maternitate și modul atât de simplu în care a fost explorat — lucru care m-a inspirat, intrigat și atras în egală măsură. A călătorit prin mai multe unghere ale psihicului și experienței, ale vieții, de ce nu, și fiecare poem are o putere aparte — unele dintre ele aș putea spune chiar că se susțin singure. Nu e o carte la care să ajungi cu superficialitate, dar, în aceeași măsură, cred că nu este o carte menită să șocheze sau să creeze stări intenționat (cu toată tematica grea pe care o avem aici). Nici nu ai spune că e pentru tine poezia de aici, de parcă a fost realmente scrisă doar pentru sine — și poate tocmai de aceea, o înțelegi, te atrage și te emoționează. Și știi că ai citit o carte bună.

Debutul din 2014 la Tracus Arte, „Lanul cu sârme întinse”, nu l-am citit (deși acum mi-aș dori), așa că asta e prima mea întâlnire cu poezia „vatmanului cafenelei Tramvaiul 26” (așa cum poeta se autonarează). Nu știu în ce măsură sau în ce mod a evoluat poezia acesteia, dar pot spune că volumul publicat în 2022 la Casa de Pariuri Literare a avut într-adevăr forța să mă acapareze și fascineze, să mă facă să-mi doresc să revin la această poezie și s-o dau mai departe. Să-mi dea curaj și încredere să explorez eu însămi, din nou, chiar și cu teama eșecului, tematici pe care încă simt că nu reușesc să le cuprind corespunzător în poezie (ca maternitatea). Mai departe de toate efectele personale emoționante, benefice și empatice, simt că e o carte reușită care ne poate oferi multora câte ceva.

„știați că și mamele

își cumpără farduri

după ce le-au citit

ingredientele

comparat

prețurile

făcut mustrări

de conștiință

un rimel cât

12,5 sticle de lapte bio

știați că și mamele

tânjesc după haine

de piele

nouă fină

de bărbat

după ce și-au numărat

locurile rămase

neatinse

știați că și mamele

citesc pe ascuns

după ce s-au asigurat

că nu le vede nimeni

că doar nu o sta la bunici

ca tu să freci menta

că doar nu o sta cu tac-su

ca tu să freci menta

știați că și mamele înjură și regretă și se fut?” (pag. 11)

Cătălina Matei, Iubirea pentru morți e cea mai mare, Casa de Pariuri Literare, anul publicării: 2022, nr. pagini: 70

Puteţi cumpăra cartea de la:

despre autor

Ramona Boldizsar

Poetă, mamă, expertă la visat cu ochii deschiși și inventat povești. Scrie despre cărți pentru că le iubește. A absolvit Filosofia și a debutat în 2021 cu volumul de poezie „Nimic nu e în neregulă cu mine” (Casa de Pariuri Literare).

scrie un comentariu