Corina Ozon s-a născut la Timișoara, dar s-a stabilit în București. A absolvit Facultatea de Filologie în cadrul Universității de Vest din Timișoara și Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării din cadrul Universității București. În prezent este doctorand în Comunicare la Universitatea București și la Universitatea „Paul Valery” Montpellier. Este realizatoarea podcastului Rețeaua de povești și a proiectului online după35.com. A debutat editorial în anul 2014 cu romanul Zilele amanților, apărut la editura Herg Benet, roman ce a devenit primul din seria Amanții, formată din șase cărți, publicate între 2014 și 2021, ce s-a bucurat de un foarte mare succes la public. Pe lângă acestea, a mai publicat volumele: Până când mă voi vindeca de tine (Herg Benet, 2016), Tentații (Herg Benet, 2016), Despre iubire, cu instrucțiuni de folosire (Univers, 2017), Codul lui Zoran (Herg Benet, 2018), Dincolo de furtună (Herg Benet, 2019) și Povești scrise în palmă (Național, 2022). Asupra acestui din urmă volum mă voi apleca și eu în cele ce urmează.
Volumul Povești scrise în palmă, apărut anul acesta la editura Național, în noua colecție de literatură română contemporană, Violet, este unul de proză scurtă și foarte scurtă. Aș începe prin a spune că titlul ales este unul cât se poate de sugestiv pentru conținutul cărții, iar pentru cineva ce ar sta puțin să analizeze sensurile figurative ale expresiei „scrise în palmă”, ar fi cât se poate de transparent. Și aceasta deoarece întâlnim în cuprinsul acestei cărți atât povești pline de sensibilitate și gingășie, în cazul cărora expresia „scrise în palmă” denotă nevoia de a le proteja prin simplul gest de a închide palma, cât și povești ce te duc cu gândul la chiromanție, la „arta” ghicitului în palmă, în sensul că avem de a face cu locuri așa-zis bântuite, cu șamanism sau cu ședințe de spiritism și întâmplări paranormale generate de acestea.
În prologul cărții, Corina Ozon ne prezintă într-o manieră aproape lirică dezideratul de la care a pornit în alcătuirea acestui volum:
„N-am mai văzut demult șotron desenat pe trotuare. Deși acum există dale de piatră, trebuie doar scrise cifrele în ele. N-am mai văzut de mult fetițe sărind coarda (campionatele de zece exerciții, adevărate olimpiade între scări, blocuri, apoi cartiere). N-am mai văzut aproape deloc băieți confecționându-și praștii și „gloanțe” din sârmă groasă și colorată, cu care tații înnădau prin casă te miri ce. N-am mai văzut aproape deloc cornete de hârtie suflate în țevi de plastic și care împungeau prin fustele doamnelor și pălăriile domnilor. N-am mai auzit aproape deloc „Din Oceanul Pacific/ a ieșit un pește mic…” nici „La popa în poartă…”, prin care se eliminau pe rând copiii din cerc, uneori trișând la numărătoare ca să iasă cine trebuia. N-am mai văzut de mult copii alergând după fluturi pentru insectar și culegând plante pentru ierbar. N-am mai văzut copii cățărați în duzi și murdari de la dude. N-am mai văzut de mult fluturi. Like pentru un peisaj frumos, invite la un joc și share la gânduri”.
Așadar, ea deplânge, cu un suspin melancolic, dispariția atmosferei copilăriei de altădată și, prin extrapolare, atmosfera lumii de odinioară, în care totul era mult mai simplu, oamenii erau mai buni și mai frumoși la suflet și socializarea se făcea în mod real nu pe rețele de socializare. Iar fraza din final este o invitație cât se poate de clară pentru cei de azi, să caute să alterneze utilizarea noilor tehnologii cu realitatea concretă a vieții. Să reînceapă să observe natura și pe viu nu doar online, să se invite la joc și strigându-se la geam, să stea la taclale și face to face nu doar din spatele ecranelor.
De altfel, toate poveștile cuprinse în această carte au un aer de „povești de altădată”, și cu siguranță celor aflați în preajma vârstei de 35 de ani le transmite acel fior și acea melancolie după copilăria și adolescența lor. În ceea ce mă privește, m-am regăsit în poveștile cu iz paranormal, pentru că și copilăria și adolescența mea au fost străbătute de fascinația stranie pentru fantome, case bântuite, spirite invocate în oglindă și așa mai departe. De asemenea, m-am regăsit și în povestea Teodorei, devenită, prin călugărie, Veronica, pentru că și eu am fost cândva la un pas de a face o ispravă asemănătoare.
Dar nu aș vrea să monopolizez cronica aceasta cu afinitățile mele personale. Așa că mă voi referi și la poveștile pe care am reușit să le citesc oarecum detașat, fără a mă regăsi întru totul în ele. Și aici este vorba despre acele povești de dragoste „rănită”, vorba cântecului, sau mai bine zis, povești de dragoste „cu cântec” (cum ar spune „rana”). M-au impresionat în mod deosebit poveștile despre relațiile toxice, în care ambii parteneri se mint și se înșală reciproc, dar niciunul dintre ei nu are curajul să renunțe la celălalt, pentru că niciunul nu are curajul să se desprindă de „stâlpul de sprijin”. Sunt povești care ne pun față în față cu propria noastră fragilitate și vulnerabilitate, care ne arată cât suntem de nesiguri pe propria noastră persoană. Și nu am folosit aici gratuit persoana I plural, ci pentru că, deși nu m-am regăsit în poveștile în sine, m-am oglindit în psihologia din spatele acestora.
De altfel, cu o scurtă „prelegere” despre iubirile neiubiri își încheie și autoarea cartea aceasta, și tot cu redarea acesteia voi încheia și eu scurta mea cronică, invitându-vă pe fiecare atât la lectura cărții, cât și la o reflecție cât mai sinceră asupra a ce este și ce nu este iubirea:
„Iubirea poate fi o boală, o adicție. Iubirea poate fi vindecătoare și crezi că muzica tuturor timpurilor a fost compusă doar pentru tine. Iubirea poate lecui o altă iubire, dar, la fel, iubirea poate ucide o altă iubire. Oamenii care iubesc și se iubesc sunt întotdeauna frumoși. Așa cum oamenii pe care i-am iubit și pe care nu îi vom mai iubi nu ni se mai par la fel de frumoși. Iubirea poate fi stalker, obsesiv-compulsivă și supărătoare. Poate fi nerușinată și necugetată. Iubirea poate fi păcat, atunci când nu e cum ne-au învățat alții. Iubirea poate să doară și poate fi amăgitoare. Nu ne naștem învățați să iubim. O luăm mereu de la început, uitând de fiecare dată unde am greșit ultima oară și purtând de fiecare dată un ciob al sufletului frânt. Uneori, iubirea e narcisistă, îi place să se oglindească și să-și spună că ea e mai frumoasă decât iubirile dinainte. Iubirea se învață și te învață cum e să fii om. Cu ea poți atinge stelele și curcubeul, poți să mergi până la soare și înapoi. „Chiar dacă aș grăi în limbi omenești și îngerești, și n-aș avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor”(1 Corinteni, capitolul 13)”.
Corina Ozon, Povești scrise în palmă, Editura Național, anul publicării: 2022, nr. pagini: 136
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă: Nick Fewings / Unsplash
scrie un comentariu