elefant.ro

Am ajuns la volumul Mirunei Vlada cu multă curiozitate și interes. I-am așteptat apariția cu nerăbdare, știind că urma să citesc o carte despre libertatea corpului femeii. Am găsit o poezie directă, un manifest împotriva presiunilor sociale, politice și religioase constant exercitate în cele mai largi, dar și în cele mai obscure cotloane ale societății românești. Miruna Vlada are un discurs spectaculos despre libertatea corpului, denunțând limitările care i-au fost impuse dintotdeauna. Acest lucru apare cel mai adesea în forma unei critici acerbe împotriva istoriei (perioadei comuniste) printr-o subliniere constantă a efectelor pe care acest trecut l-a avut și (încă) îl are asupra libertății și conștiinței femeilor cu privire la propriul corp. Cartea este împărțită în trei părți sugestive: Manifest Extrauterin (după 16 ani), Constelații familiale. Anatomia unui refuz și Etica grijii. Cele 12 Apostolițe.

Poeta nu lasă nimic nedescoperit, vorbește despre violuri, avorturi și drepturi călcate în picioare. Este un strigăt coerent, personal, cu un ecou colectiv și care cred că se poate exprima cel mai bine prin versul: „Uterul nu sunt eu.” (p. 40) În „Prematur” există o privire recurentă asupra identității și necesității recunoașterii (sociale și nu numai) a propriilor merite, fără ca acestea să fie întotdeauna trecute prin filtrul de gen, punctând periodic absurdul acestei situații: „asta nu mai e poezie/ e un fel de stand-up comedy pentru dezaxați/ prea multă oralitate strică/ poezia?/ unde e poezia?” (p. 44)

 Volumul are în centru problematica unei alegeri simple, dar care este supusă unor constrângeri multiple permanente: maternitatea. Este alegerea ei o alegere adevărată atunci când există o coerciție socială neîntreruptă? În societatea japoneză există un termen derizoriu pentru femeile-mame care aleg să (și) muncească în loc să-și dedice acest timp copiilor: „oniyome” (soție demonică). Prin volumul acesta de poezie avem ocazia să observăm viziunea societății române asupra femeilor: primordial este ca acestea să îmbrățișeze rolul de mame și să se definească prin atributul acesta suprem (critica asupra B. O. R. este aici pregnantă).

Marginalizate și arătate cu degetul, femeile care nu își doresc copii și care refuză această „identitate prestabilită” sunt supuse unor critici și hărțuiri sociale constante. Toate acestea Miruna Vlada pare a le simți până în ultimii pori, iar cititoarele-femei — fie că sunt sau nu mame — cred că vor găsi ceva foarte familiar în această expunere. Nelipsită de ironie, sarcasm și o inteligență înțepătoare, Miruna Vlada are curajul de a-și defini nevoile ca fiind ale ei însăși, de a privi societatea în ochi și a-i denunța tertipurile penibile: „doar tu ai control asupra corpului tău./ doar tu îi spui stop. tu îți dai drumul când vrei. dacă vrei./ o sarcină nedorită e primul pas/ către restrângerea/ sau chiar pierderea/ identității.” (p. 10)

Pune pe hârtie prejudecățile, violentările și presiunile constante cu care femeile se confruntă în societatea de astăzi. Versurile din acest volum reprezintă o marcare esențială a nedreptăților și agresiunilor atât de intrinseci societății noastre (încât adesea nu sunt recunoscute ca fiind astfel). Inconfortabilul este dat la o parte pentru a face loc unei proclamări care ar trebui să fie tautologică, dar care devine necesară într-o societate misogină, sexistă și habotnică: corpul femeii nu este un obiect; femeia nu este un rezervor, nu este definită prin organul ei reproducător (sau nu ar trebui să fie). Argumentul biologic este privit în față pentru a fi disecat și respins. Am citit această carte ca pe o proclamare a libertății alegerii, ca pe un manifest feminist necesar: „Nu îmi vreau ovarele./ Am dreptul să nu mi le vreau? /Mă pot naște cu acest drept?” (p. 9)

Un alt spațiu sensibil explorat în această carte este acela al avorturilor și dificultatea lor, de pildă, în comunism: despre sarcinile nedorite și femeile devenite mame fără să și-o dorească. Există o rană adâncă aici, resimțită la nivel colectiv: „Ale cui rămân ruinele astea cu chip uman?” (p. 14) și mi-a amintit de sfâșietoarea „Și când se auzeau greierii” a Corinei Sabău. Citind cartea aceasta te vei întreba, iar și iar, de ce societatea e mai preocupată de controlul femeilor, de inocularea acestei idei dăunătoare (conform căreia valoarea lor cea mai mare, poate chiar singura!, este aceea de a face și a crește copii)? De ce, de pildă, nu este mai preocupată de protejarea fetelor și femeilor? De ce nu le este stârnită fetelor iubirea-de-sine prin mecanisme mai sănătoase care să le salveze de la erorile și atrocitățile unui trecut aspru? De ce sunt definite prin organul lor reproducător? „Ne-am născut din violurile istoriei. Nu mai avem nevoie de metafore. Ci de urlete.” (p. 34) Se potrivește acest cadru cu Arsenia, personajul-narator din „Tot înainte” de Ioana Nicolaie și o scenă a unui aproape-viol prin care trece, reacțiile negative fiind îndreptate împotriva ei: acest moment ficțional dintr-un roman a cărui acțiune are loc în comunism se translatează aproape mot-a-mot în societatea română a secolului 21.

Miruna Vlada ne reamintește acest fapt: corpul femeii nu este respectat. Trebuie să luăm această putere în mâinile noastre; cei care ar avea grijă de noi (societatea, sistemul politic, biserica) nu au grijă de noi, ci doar au grijă să inoculeze anumite idei (preconcepte) despre rolurile noastre, iar ieșirile din aceste tipare sunt văzute ca defecte inerente. Cu alte cuvinte, a nu-ți dori copii nu este doar un lucru rău, ci și anormal – aici este semnalul de alarmă trasat definitiv, percutant, necesar de Miruna Vlada: „Femeile demonstrează acum/ că au control asupra trupului lor” (p. 13)

 Un singur lucru are tendința de a rupe relația dintre mine și această carte. Există un cadru subțire care pare să sugereze că refuzul maternității este (singura) alegere inteligentă, că aspirațiile intelectuale și profesionale sunt superioare celorlalte: „am pur și simplu alte repere în viață și mă mândresc cu ele/ am creier și mi-l folosesc” (p. 103). Aspect pe care îl înțeleg având în vedere circumstanțele, criticile, nedreptățile, presiunile constante asupra trupului femeii. Adesea aceste critici sunt venite de la femei, mame sau nu, care tind să pună pe un piedestal maternitatea, definind-o ca pe singura situație ideală, lucrul cel mai de preț pe care o femeie și l-ar putea dori. Ar trebui să fie o declarație personală, nu generală, căci dacă este vorba despre libertatea și independența trupului, atunci nu este vorba despre gradul de inteligență al alegerii, ci de posibilitatea ei. Valoarea unei ființe umane nu poate fi trasată dual, într-o simplitate alb-negru.

În definitiv, lucrurile despre care vorbește Miruna Vlada în „Prematur” sunt simple. Dar faptul că trebuie să le explicăm dovedește că aveam nevoie de această carte în societatea română, că aspectele acestea de bun-simț nu sunt deloc cunoscute și că prejudecățile primează. Ar trebui ca femeile să aibă libertatea alegerii fără ca ele să fie judecate; meritele profesionale ar trebui apreciate fără lămuriri preliminare personale; femeile nu ar trebui privite a priori ca potențiale mame, ci ca ființe umane esențial valoroase și potențial formidabile datorită aportului lor (de oricare natură va fi acesta): „e simplu pentru mine — toată treaba asta e o decizie intimă,/ personală (…) / a nu-ți dori copii e ceva la fel de natural/ ca a ți-i dori/ chill” (p. 98)

Miruna Vlada, „Prematur”, Editura Cartier, anul publicării: 2021, nr. pagini: 116


Puteţi cumpăra cartea de la:

elefant.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here